Importanţa acestor monumente în piatră este mult mai mare decât a unor aziluri pentru viaţa religioasă. În timpurile tulburi ele serveau drept adăpost populaţiei contra invaziilor duşmanului. Fiind amplasate la aproximativ 15-25 km una faţa de alta, distanţa ce constituie drumul posibil de parcurs într-o zi de un pelegrin prin aceste locuri accidentate, lansăm ipoteza că ele puteau fi popasuri în cadrul unei reţele de comunicare cu ieşire la Marea Neagră în care se varsă Nistrul. Un argument în acest sens poate servi şi faptul că în mare parte el coincide cu vechiul drum comercial valah (moldovenesc) şi cu partea navigabilă a fluviului. Sistemul de comunicare monastic de pe Nistru era folosit în sec. XVI-XVII de către pelegrinii ruşi porniţi în călătorie spre Palestina, ceea ce reprezenta o reactualizare a vechilor funcţii.
Complexele monahale de pe Nistru întreţineau şi o activitate cărturărească importantă. Din mănăstirea Horodişte provin două fragmente de manuscrise, de altfel, cele mai vechi manuscrise păstrate în spaţiul basarabean – “Nomocanon” şi “Ontoih”, ambele datând din sec. XIII. Mănăstirile rupestre au fost importante centre de copiere şi traducere a cărţilor. De aici şi din alte mănăstiri din Moldova au plecat spre răsărit mai mulţi călugări cărturari de vază ce au contribuit la răspândirea tipăriturilor. Stareţul Arsenie Satanov a fost invitat la Moscova pentru a face traducere din latină şi greacă.
Iată de ce polifuncţionalismul şi procesualitatea mănăstirilor rupestre cer o abordare pe măsură.
La nivelul de azi al cercetărilor, schiturile şi mănăstirile rupestre au o pondere culturală insuficient cunoscută şi apreciată.
Metodologic este important să cercetăm schiturile şi mănăstirile din bazinul Nistrului în context mult mai larg: pontic şi european, reţeaua în cauză fiind o continuitate a acestora din urmă. În acest mod vom arăta rolul fluviului Nistru în sistemul respectiv. După noi, acest rol este destul de valoros, Nistrul fiind cel mai bogat fluviu în asemenea monumente din Europa.
Conform publicaţiilor din secolul trecut multe dintre mănăstirile rupestre din acest teritoriu sunt mai vechi decât “Pecerskie Lavrî” de pe Nipru, din Kiev. Astfel mai mulţi autori susţin că Antonii Pecerskii înainte de a veni la Kiev, unde a întemeiat “Pecerskie Lavrî” s-a aflat o vreme la mănăstirea “Leadova”, pe care a găsit-o neconvenabilă vieţii monahale din cauza atacurilor duşmane. Cert este că unele dintre ele au servit omului şi până la utilizarea lor în scopul promovării religiei creştine.
Prin realizarea unui repertoriu a acestor monumente, cartografierea şi cercetarea lor urmărim un traseu foarte vechi al răspândirii creştinismului şi prin intermediul acestor spaţii în teritoriul dat.
Faptele luate în dezbatere optează pentru ideea că această reţea monastică a funcţionat îndelung, ceea ce a pregătit de facto şi creştinarea slavilor. Mulţi monahi, începându-şi activitatea în mănăstirile de pe Nistru, plecau mai apoi în misionarism spre răsărit.
Alexei Mateevici este primul, care, cercetând problema creştinizării Basarabiei din primul mileniu al erei noastre a intuit că mănăstirile rupestre din spaţiul luat în dezbatere au contribuit la răspândirea creştinismului. Cu câţiva ani mai târziu a reluat această teză Vasile Kurdinovski, cu noi argumentări. Optează pentru aceeiaşi ideie, dar dintr-o altă perspectivă, Mircea Păcurariu. Pentru că s-a ajuns la aceeiaşi concluzie în mod indirect, cercetându-se alte vestigii, am considerat oportun să revenim la problemă şi s-o abordăm pentru prima oară în contextul studierii monumentelor propriu-zise. Pornind de la complexitatea problemei, am ţinut să relevăm mai întâi de toate necesitatea şi importanţa cercetării mănăstirilor rupestre din perspectiva extinderii creştinismului în Europa, pentru a constata că cele din bazinul fluviului Nistru au avut un rol destul de important, ce urmează a fi evaluat în continuare. Mănăstirile rupestre sunt un produs al gândirii isihaste. Ele sunt specifice etapei de implementare şi răspândire a creştinismului, unele dintre ele menţinându-şi funcţiile şi mai târziu. Deocamdată sunt bine cunoscute în literatura de specialitate mănăstirile din Munţii Athos, Crimeea, Armenia, Georgia, mai puţin cele din Balcani, Carpaţi şi aproape deloc cele din bazinul fluviului Nistru, care constituie obiectul demersului nostru.
Cu excepţia mănăstirilor “Vărzăreşti” (1420) şi “Căpriana” (sec. XV) restul mănăstirilor terestre, amplasate pe teritoriul actual al Republicii Moldova, sunt de sorginte târzie. Dar nici în partea dreaptă a Prutului nu sunt atestate mănăstiri terestre mai vechi decât acest secol, cu rare excepţii. În legătura cu cererea insistentă a domnitorilor Moldovei de a avea propria mitropolie la sfârşitul secolului XIV – începutul secolului XV apare firească întrebare: “În baza căror structuri ecleziastice vroiau ei să întemeieze această mitropolie?”. Şi ar fi optat ei pentru ea dacă nu existau deja schituri şi mănăstiri în Moldova? Existau şi nu puţine. Drept mărturie sunt documentele vremii, care atestă o întreagă reţea de sihăstrii în munţii Neamţ (sec. XIII), Ceahlău (sec. XIV), Tazlău-Tarcău (sec. XIII), Vrancea (sec. XIV). Drept adăposturi pentru sihaştri serveau nu numai peşterile în piatră, ci şi scorburile de copac, bordeiele, colibele. Dintre toate acestea doar adăposturile în piatră le asigurau cele mai trebuincioase condiţii, în consens cu cerinţele vieţii isihaste, de intimitate rituală, de ascetism. Şi tot ele au supravieţuit datorită durităţii materialului, încât acum sunt singurele monumente, reprezentative pentru o epocă întreagă.
În perioada antică, complexele rupestre din zona Nistrului, la fel ca şi acelea din Balcani şi Carpaţi, reprezentau lăcaşuri de cult (sanctuare şi cavouri funerare) ale triburilor tracice, iar începând cu primele secole ale erei noastre aceste obiective au devenit sedii ale mănăstirilor creştine timpurii şi ale schiturilor isihaştrilor. În complexele rupestre din bazinul Nistrului în secolul IV î. Hr. îşi găseau adăpost şi creştinii din comunitatea audienilor în frunte cu episcopul Audias, care la vremea respectivă întemeiaseră la nord de Dunăre, în “Scithia”, zeci de mănăstiri, care nu puteau fi decât rupestre şi în sânul cărora, după spusele autorului antic Epifanios, “înflorea regula călugărească”.
E bine cunoscută teza despre răspândirea creştinismului prin intermediul monahismului misionar în mileniul I, la început pe ţărmul mării, de unde mai apoi a pătruns mai adânc pe uscat. Precum se ştie, în Dobrogea creştinismul s-a răspândit pe cale apostolică, prin Sfântul Apostol Andrei. În secolele III-IV aici creştinismul era deja bine înrădăcinat. Prin centrele episcopale, bazilici şi preoţi, se desfăşura o viaţă religioasă şi politică intensă, misionarii contribuind la promovarea religiei în spaţiile limitrofe, în care întră şi bazinul fluviului Nistru. În Dobrogea istoria dezvoltării creştinismului din acea perioadă bine documentată este marcată de sacrificiile mai multor martiri şi sfinţi.
Existând în preajmă un epicentru al creştinităţii atât de influent precum Tomisul, a fost firesc şi lesnicios să se răspândească creştinismul spre nord-est mai întâi de toate pe fluviul Nistru, care constituia o fortăreaţă naturală între extrema estică a romanităţii şi cea apuseană a lumii barbare.
Cele mai cunoscute complexe rupestre sunt amplasate în regiunile muntoase ale Bulgariei şi Iugoslaviei, în regiunea Dobrogei, în curbura Carpaţilor, în bazinul de mijloc al râului Nistru şi al afluentului său Răut. Printre obiectivele rupestre din Europa de Sud-Est se evidenţiază detaşat complexele creştine săpate în terasele calcaroase ale râurilor Nistru şi Răut de lângă satele Butuceni, Ţâpova, Saharna, Japca, Socola, Bacota etc., în total circa 40 la număr (vezi fig.), care cuprind câteva sute de peşteri şi grote amenajate de mâna omului în scopuri sacre pe parcursul secolelor, în perioada antică şi cea medievală. Este necesar să subliniem că în spaţiul Pruto-Nistrean există foarte multe locuri prielnice pentru săparea mănăstirilor în piatră.
Precum se poate vedea pe hartă, mănăstirile rupestre nu acoperă în aceeiaşi măsură cursul fluviului Nistru şi al afluenţilor săi. Ele încep din partea de nord şi lipsesc pe cursul inferior al Nistrului, reprezentat printr-un relief lutos de şes care din absenţa straturilor groase de piatră nu oferea condiţii pentru întemeierea mănăstirilor rupestre. (Pe acest sector au putut exista alte tipuri de incinte cu aceleaşi funcţii). Odată cu creşterea accidentării dealurilor ele punctează un drum imaginar ce începe să se ramifice pe seama afluenţilor. Regularitatea dislocării lor se menţine mai ales în susul fluviului, fără însă a atinge partea lui superioară. În principial, toate mănăstirile rupestre din Basarabia sunt amplasate pe malul drept al Nistrului. Orice călatorie pe Nistru oferă o revelaţie deosebită: ansambluri monastice, ca nişte cuibuiri de rândunele, ce se alipesc malurilor stâncoase, abrupte, aproape verticale. Complexele arhitecturale mănăstireşti se înşiruie de-a lungul apelor, campanilele bătrânelor clopotniţe şi catedralele mănăstireşti se avântă în aere, despicând norii alburii. Pe alocuri se întrevăd până şi rândurile de ferstre ale fostelor mănăstiri, cizelate in stâncă şi comunicând prin scări trainice de piatră: “Cosăuţi” sau “Bechir” (Soroca), “Galata” (lânga Hotin), “Molovata”, “Ţâpova”, “Saharna”, “Japca”, “Peştera” şi “Butuceni”, “Cetatea Albă”.
Mănăstirile rupestre din Basarabia au o istorie aparte si prezinta câteva din cele mai vechi monumente de arhitectură de pe teritoriul Basarabiei din sec. XIII-XIV. După cum estimează M. Sârbu (1991), şi E. Bâzgu (1995) ele constituiseră locaşe ale primilor soli ai creştinismului în spaţiul românesc. Opinia noastră, bazată pe literatura de specialitate, e că primele locaşe rupestre din Basarabia datează anume din secolele XIII-XIV şi sunt construite de călugări isihaşti. Se ştie că isihasmul (sihăstria) a avut circulaţie la slavii de sud-dunăreni şi în Ţările Române, exegeţi ai lui fiind şi mitropolitul Eftimie de la Târnova şi Nicodim – fondatorul primei mănăstiri rupestre din Ţara Românească.
Constituite în perioade diferite, părăsite şi din nou reîntemeiate, schiturile şi mănăstirile rupestre basarabene demonstrează adesea suprapunerea diferitor faze cronologice de habitat uman, atât în cadrul fiecărui complex, cât şi în contextul întregii reţele monastice. Unele din ele mai păstreză vestigii anterioare creştinismului (ceramică sau înhumări geto-dacice ş.a.). Abandonarea şi reactualizarea incintelor a avut loc în repetate rânduri. În complexul de la Horodişte pot fi urmărite şapte faze de dezvoltare, extinse şi pe orizontala stâncii şi pe verticala ei. Unele nişe cioplite în partea superioară a stâncii, greu accesibilă, au fost folosite încă pe timpul geto-dacilor, pentru înhumări. Ele mai conţin resturi de vase geto-dacice. În complexul ce reprezintă a cincea fază pot fi depistate câteva elemente constitutive ale unei biserici din piatră, replică fidelă a bisericilor de lemn din sec. XII-XIII. Ultima fază de funcţionare a mănăstirii ţine de sec. XVIII.
Mănăstirea “Socol” a cunoscut trei etape de dezvoltare şi creează impresia unui oraş rupestru.
Mănăstirea de la Butuceni înregistrează patru faze mari de dezvoltare, ce pot fi datate cu aproximaţie precum urmează:
- înaintea sec. XII;
- sec. XIV-XV;
- înainte de 1574;
- sec. XVIII-începutul sec. XIX.
În perioada medievală complexele rupestre din zona Nistrului s-au dezvoltat, au crescut numeric şi au ajuns să constituie un microunivers creştin aparte, cu o mulţime de mănăstiri şi chilii amplasate în lanţ, de la sud spre nord, pe un teritoriu cu lungimea de circa 250 km. Aceste complexe au funcţionat neîntrerupt până la epoca modernă, iar în unele locuri chiar până la începutul secolului al XX-lea. În cadrul acestor mănăstiri era promovată o spiritualitate profundă, bazată pe adevăratele valori creştine, pe principiile umanismului veritabil. Din aceste mănăstiri pe parcursul câtorva milenii a iradiat lumina adevărului, care a alimentat în permanenţă populaţia autohtonă din spaţiul Carpato-Nistrean.
După instaurarea regimului totalitar-comunist în Europa de Răsărit, complexele rupestre sacre din bazinul Nistrului au fost supuse unei distrugeri metodice, fiind aduse în pragul dispariţiei totale. O soartă similară au avut-o şi monumentele rupestre din alte ţări sud-est europene. Anume conştientizarea pericolului ce apasă asupra monumentelor în cauză din întregul spaţiu al Europei de Sud-Est şi i-a îndemnat pe specialişti să iniţieze un şir de discuţii în problemele de arhitectură rupestră sacră.
Prezentul repertoriu include nu numai lista tuturor schiturilor şi mănăstirilor rupestre din bazinul fluviului Nistru, dar şi unele peşteri naturale care conform tradiţiilor locale ar fi servit şi ca adăposturi monastice sau de ascunzişuri pentru băştinaşi în vremuri tulburi. Dat fiind nivelul actual al cercetării temei, am considerat oportun să păstrăm în el toate datele oferite de izvoarele scrise, la care am adăugat pe cele rezultate din propriile investigaţii de teren. Precizările de rigoare ce ni le-am permis, ţin să faciliteze atribuirea corectă a informaţiei la monument, să evite erorile, confuziile şi dubiile aferente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu