(Rughi)
Mănăstirea Rudi, prinsă în centura pădurii şi a unui rîuleţ cristalin, are un farmec deosebit. Amplasată în mijlocul rezervaţiei peisagistice Rudi-Arioneşti, mănăstirea de aici este locul unde simpleţea şi bunătatea, alături de marea credinţă, se fac simţite la fiece pas. Drumul spre acest lăcaş sacru şerpuieşte printre peisajele încântătoare de pe malul Bulboacei, un afluent al Nistrului.
 |
| Biserica "Sf. Treime" |
Sora Taisia, de vreo 23 de ani, venită la mănăstirea Rudi acum şase ani, susţine cu modestie că “în ziua de azi călugării nu îndeplinesc nici a patra parte din menirea de odinioară, căci nu îndura chinurile stră-strămoşilor noştri, care deveneau pusnici şi se dăruiau total credinţei în numele Domnului”. Nu este orfană, nici nu a crescut la casa de copii, precum se crede de obicei despre fiecare dedat cu trup şi suflet credinţei în Dumnezeu. Sora Taisia spune că a ales să se călugarească pentru că “aşa a fost voia Celui de Sus”. „Venind într-o mănăstire, trebuie să fii aleasă, să ai voinţă, să ai răbdare. Dacă ai răbdare de la Dumnezeu, apoi rezişti. Trebuie să crezi în El, căci dacă iţi pierzi credinţa, nu poţi rezista în mănăstire”.
La poarta mănăstirii citeşti instrucţiunile pentru vizitatori: nu se permite fumatul, nu se intră fără binecuvântare, pentru femei se cuvin fuste sau rochii decente, precum şi broboade. La început maicele erau tolerante faţă de mulţimea de vizitatori, dar uneori deveneau martorii unui comportament din cale afară, când nu se respecta nici măcar un pic lăcaşul Domnului. Am hotărât să le amintim, la intrare, regulile de conduită, elementare, de fapt, pentru fiecare creştin. Călugăriţele au confecţionat chiar fuste şi au cumpărat basmale pentru cei care sosesc încoace fără a avea îmbrăcămintea cuvenită. Nu se permit nici plimbările prin faţa chiliilor calugăriţelor, se mai cere menţinută liniştea pe teritoriul mănăstirii. Cu alte cuvinte, cei veniţi sunt rugaţi în mod delicat, să se conformeze, pentru un scurt timp, statutului monastic.
În jurul nostru călugăriţele îşi tot vedeau de treabă. În biserica „Sfânta Treime” se aşterneau din nou ţoalele, scuturate deja. Era o zi de sâmbătă, în care aici peste tot se face curăţenie. Nu departe de biserică, într-un mic parc se vedeau înşiraţi stupii de albine, între ei trebăluind una dintre măicuţe. Prin sârguinţa ei, ni s-a spus, e pusă la cale munca asiduă a roiurilor de albine, care asigură mănăstirea cu miere pentru întregul an. Rară boală rezistă împortiva mierei, mai ales – răceala. Un alt remediu pentru menţinerea sănătăţii îl constituie diferitele ceaiuri, preparate din plantele medicinale, culese din padurea de alături.
Acest lăcaş sacru a fost construit în 1777 pe timpul slăvitului domn Alexandru Ghica-Vodă şi cu binecuvântarea preasfinţitului episcop al Huşilor, Chir Inochentie, fiind mănăstire de călugări. Primul stareţ a fost ieromonahul Macarie, urmat de Arsenie, Ionichie, Teofil. Localnicii sunt tentaţi să lege apariţia bisericii “Sfânta Treime”şi a mănăstirii Rudi de existenţa în preajmă a unui izvor, apa căruia, se zice, poate face adevărate minuni. Anume aici veneau de pretutindeni oamenii să-şi întremeze trupul şi anume pe acest loc s-a şi hotărât edificarea unui templu pentru purificarea duhului.
In 1828 călugării de aici au fost mutaţi la mănăstirea Călărăşeuca, iar în locul lor au sosit maicele din mănăstirea Sărătura, judetul Hotin, ele (conform documentelor păstrate până în prezent) luând in primire “mult pământ arabil, păşuni vaste, livada care se află în deal de pădure, via ce se intinde de la mănăstire până la Nistru, şi pământ din pădure”.
Această moşie a aparţinut fraţilor Andronache şi Teodor Rudi, despre care documentele glăsuiesc precum că “au fost fericiţii ctitori ai sfântului locaş”. Se zice că la moartea lor, trupurile le-au fost zidite în pereţii din partea stângă a intrării în biserică.
Dar nu mult timp după trecerea călugăriţelor, prin 1835, moşia fraţilor a fost acaparată cu forţa de către un oarecare proprietar Mihail Bobuş, care, hain din fire, râvnea la pământurile mănăstireşti. Între sfintele ziduri s-au mutat să trăiască apropiaţii lui Bobuş, ca şi el - oameni fără frică de Dumnezeu. Maicele, una cite una, s-au văzut nevoite să plece în alte mănăstiri. În 1846 mănăstirea Rudi a fost oficial închisă. Se spune ca localnicii l-au blestemat pe noul stăpân al moşiei, astfel că în scurt timp a murit fiica lui, apoi, unul după altul, i s-au îmbolnăvit şi toate rudele.
Timp de 75 de ani acest loc rămăsese de izbelişte şi doar la 24 octombrie 1921 la Rudi s-a redeschis mănăstirea de călugări, în frunte cu stareţul Gherontie Guta, care s-a străduit din răsputeri să reducă din pierderile provocate sfântului locaş. Între 1930-1935 aici a fost ridicată o şcoală de teologie.
Din 1940 (când mănăstirea a fost închisă de sovietici) până în anii “90 pe acest teritoriu a funcţionat mai întâi o casă de copii, apoi - un sanatoriu pentru copiii. In 1992, dupa o minuţioasă şi costisitoare reparaţie, mănăstirea şi-a redeschis porţile pentru călugări, ca mai peurmă, din 1999, la Rudi să revină călugăriţele.
 |
| Biserica "Sf. Treime". Planul şi secţiunea. |
„Mulţi creştini care ne vizitează, rămân profund impresionaţi de măreţia şi frumuseţea Şcolii pentru dascăli şi ne întreabă, de ce nu o reparăm”, - spune sora Taisia. -. Am vrea şi noi să salvăm de distrugere această perlă a arhitecturii moldovenesti, dar, din păcate, nu dispunem de mijloace. Anul acesta, cu ajutorul Domnului, cu strădania maicii stareţe, am reuşit, totuşi, să adunăm ceva bani pentru repararea acoperişului unui bloc al Şcolii”.
Biserica „Sfânta Treime” a Mănăstirii Rudi este una deosebită, prin arhitectura ei de un caracter moldovenesc bine pronunţat, care aminteşte de bisericile Moldovei medievale din sec. XVI-XVII. Planul bisericii este treflat, pereţii ei având grosimea de aproape un metru. Tinda se afla în partea sudică a bisericii, iar turla este susţinută prin sistemul de arcuri semicirculare suprapuse, numit uneori “boltă moldovenească”.
Majoritatea călugăriţelor de aici sunt tinere. Ele însă nu consumă carne, lucru strict interzis prin regulamentul intern al mănăstirii. Căci, vorba surorii Taisia, „omul care mănâncă carne are dureri de burtă, se simte greu şi poate să nu reziste la rugăciuni. In plus, carnea trezeşte patimile”. În schimb, la fiecare prânz, în mod obligatoriu, se serveşte câte un păhăruţ de vin roşu, folositor pentru vigoare şi sănătate.
Toaca bate trezirea la ora 5 dimineaţa, iar stingerea e pe aproape de miezul noptii. Pregătindu-se de culcare, maicele îşi petrec orele de seară fie citind cărţile sfinte, fie îndeletnicindu-se cu lucrul manual. Pentru ca, de cu zori, din nou să-l laude pe Domnul şi, cu răbdare şi smerenie, să se roage pentru binele tuturor.
Alte mănăstiri:
Complexul arheologic Orheiul Vechi-construcţiile monumentale
-mănăstirile rupestre
Mănăstirea Căpriana
Mănăstirea Curchi
Mănăstirea Hâncu
Mănăstirea Japca
Mănăstirile rupestre Butuceni şi Peştera
Mănăstirea rupestră Molovata
Mănăstirea Rudi
Mănăstirea Saharna
Mănăstirea Ţâpova
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu