Construcţiile monumentale din Orheiul Vechi

În cadrul complexului arheologic Orheiul Vechi se delimiteaza câteva construcţii monumentale din piatră, care prezintă un interes deosebit, atât din punct de vedre ştiinţific, cât şi din punct de vedere muzeografic. Printre acestea se remarca cinci obiective: cetatea getică, cetatea medievală, feredeul, hanul şi biserica.

Cetatea getică

Cea mai veche construcţie fortificată de la Orheiul Vechi este cetăţuia getică de pe promontoriul Butuceni. Teritoriul pe care se află urmele fostei fortificaţii are o formă ovală alungită orientată pe direcţia răsărit-asfinţit. Partea de nord a teritoriului, mai inaltă, este stâncoasă şi se inalţă deasupra oglinzii apei râului Răut la 60 m. Părţile de asfinţit şi sud ale suprafetei inconjurate de albia râului se micşorează în inălţime, ajungând la 2-3 metri mai sus de nivelul apei râului. Suprafaţa ocupată de cetate se uneşte cu teritoriul din jur, care este mult mai inalt, printr-o trecătoare ingustă ce poate fi uşor inchisă, barată. Locul era favorabil pentru a face o cetate.

Cercetările arheologice au arătat că pe vârful dealului Butuceni au locuit oameni incepând cu secolele VIII-VII a.Chr.  În secolul V a.Chr. locuitorii au fortificat aşezarea, apoi de mai multe ori au modificat-o refăcând sistemul defensiv. Urmele de întărituri descoperite prin cercetări arheologice ne arată că la început a fost fortificat tot terenul din curbura Răutului.  În locul cel mai îngust al curburii râului locuitorii au făcut mai multe şanţuri cu valuri de pământ lângă ele, care începeau la marginea stâncii din partea de nord a spaţiului şi se terminau la malul Răutului pe matcă. Şanţurile de apărare aveau în adâncime circa 3,5 metri şi lăţimea era de circa 4,5 metri până la 7 metri. Locuitori cetăţii au prefăcut partea cea mai inaltă a dealului în citadela apărată din partea de nord de stânca Răutului, iar din celelalte părţi fiind înconjurată de o palisadă făcută din bârne, piatră şi pământ.  În partea exterioară a palisadei era săpat un şanţ de apărare.  În interiorul citadelei se intră printr-o poartă specială făcută în capătul de răsărit al citadelei. Nu departe de poarta citadelei în exterior, specialiştii au dezvelit resturile unui zid făcut din blocuri mari de calcar local. Acest zid provine de la o poartă masivă ridicată sub influenţa cetăţilor greceşti de la Marea Neagră. Un interes deosebit prezintă descoperirea urmelor unei construcţii de cult situate pe locul cel mai înalt al citadelei, în centrul acesteia, lângă malul stâncos al Răututlui.

Lăcaşul de cult de la Butuceni era de forma rotundă şi consta dintr-o vatră de piatră, inconjurată de 3 rânduri de piloni.  În primul cerc sunt trei gropi de piloni, în al doilea - şase, iar în al treilea- 12. Materialele arheologice găsite pe locul sanctuar sunt din sec.IV-III a.Chr. Se presupune că această construcţie avea semnificaţie calendaristica.

Cetatea de la Butuceni a fost părăsită pe la sfârsitul secolul III-începutul sec.II a.Chr.  În rezultatul năvălirii triburilor germanice ale bastarnilor. Activitatea locuitorilor s-a prelungit în cadrul unei aşezări nefortificate situată pe malul rîului.

Cetatea medievală

După ocuparea de către tataro-mongoli a spaţiului carpato-nistrean la începutul secolului al XIV-lea, pe suprafaţa promontoriului dintre actualele sate Trebujeni şi Butuceni din valea Răutului, unde se găsea o aşezare autohtonă mai veche denumită Orhei, ce însemna “întăritură”, a fost edificat un oraş care a fost denumit Sehr-al-Djedid, adică Oraşul Nou.  În noua localitate au fost aduşi din Asia Mică, Crimeea şi din alte centre cucerite de către tataro-mongoli specialişti în toate domeniile gospodăriei orăşeneşti, punându-i să refacă "oraşul" cucerit într-un centru cu aspect oriental. Aici a început o construcţie grandioasă. Cetăţuia mai veche din pământ şi lemn din perioada anterioară a fost nivelată, iar pe ruinele ei s-a construit o cetăţuie nouă, din piatră.

Inginerii şi arhitecţii, care se ocupau de construcţia citadelei, trebuiau s-o plaseze în spaţiul dintre stânca şi drumul central de întrare în localitate. Ea trebuia să fie pătrată, cu intrarea spre miază-zi. Dar din cauza stâncii, marginea căreia este orientată de la nord-vest spre sud-est, constructorii au fost nevoiţi să facă zidul de nord al cetăţii pe marginea prăpăstiei, aşa cum era ea orientată şi să scurteze latura de Răsărit pentru a păstra direcţia nord-sud a construcţiei. Ca rezultat cetatea a căpătat o formă trapezoidală cu laturile de 127 m, 121,90 m, 107 m şi 92,50 m. Grosimea zidului era de 1,90 m. Citadela era dotată cu câte un bastion decorativ la fiecare colţ şi cu două semicoloane făcute pe partea exterioară a pereţilor, care alcătuiesc colţul de miază-zi-asfinţit al construcţiei. Intrarea în citadelă era prevăzută pe latura de sud a construcţiei, mai aproape de colţul de sud-est, cu portalul făcut din blocuri mari de piatră legate între ele cu scoabe de fier.

În interiorul citadelei se află o clădire mare alipită zidului de nord al construcţiei. Fiind orientată cu intrarea spre sud, clădirea ca şi cetăţuia avea o formă neregulată şi un plan întortocheat. Peretele de Răsărit al clădirii era mai scurt decât cel de asfinţit. Pereţii clădirii erau făcuti din cărămidă pătrată cu dimensiunile 25x25x5 cm. Se întrebuinţa cărămida arsă la roşu şi cea numai uscată la soare. Era folosit mortar din var şi cărămida pisată sau lut obişnuit.

Clădirea avea 26 încăperi de diferite mărimi.  În centru se afla o încăpere mare cu un cavou subteran. Unele materiale ne indică că încăperea centrală a clădirii era o moschee, cu subsol şi patru compartimente laterale situate conform punctelor cardinale. Celelalte încăperi erau grupate în jurul moscheii. Subsolul moscheii a fost amenajat ca criptă, în care era inmormântată o persoană de vază. Cripta era căptuşită cu blocuri mari de piatră luate din zidul altei clădiri. Unele blocuri aveau laturi fasonate şi infrumuseţate. 0 lespede conţinea o inscripţie cu ornament arabesc. Majoritatea blocurilor de piatră, probabil provenea de la o moschee orăşenească şi de la porţile ogrăzilor hanului din localitate. Cripta avea acoperământ arcat făcut tot din blocuri de piatră.  În interiorul criptei se putea pătrunde printr-o deschizătură specială în acoperământ, care se închidea cu o lespede specială, prevăzută cu o scobitură adânca într-o parte.

După ce oraşul a fost eliberat de sub ocupaţia Hoardei de Aur, clădirea din citadelă a devenit reşedinţa pârcălabului de Orhei. Intrarea în clădire fiind dotată cu un cerdac, a căpătat aspectul caselor băştinaşilor din Moldova. Cripta a fost transformată în beci, unde se păstrau rezervele de producte alimentare. Nu este exclus, că subsolul din palatul pârcălabului să fi fost folosit şi ca temniţă. După refacere, în subsol se intră printr-o deschizatură făcută special în colţul de nord-est al criptei.

Palatul pârcălabului a ars, probabil, în anul 1510, când a fost incendiat oraşul de către tătari.  În clădire urmele incendiului se observă peste tot. Cercetările arheologice permit să constatăm că pereţii clădirii sunt în stare gravă. Caramida arsă se fărâma, iar cea nearsă se descompunea sub influenţa umezelii. Pereţii palatului pot fi dezveliţi şi conservaţi numai sub acoperişul unui pavilion.

Feredeu

Strămoşii romanilor desemnau prin termenul feredeu localul public pentru scăldat - baia. Într-un document privind Orhehil Vechi este menţionat locul unde era feredeul. Când arheologii au intrebat de localnici unde-i locul numit Feredeu, ei au arătat la terenul de pe malul Răutului, lângă valul de peste râu, mai la deal de podul actual.  În locul indicat arheologii au descoperit zidurile fundaţiilor unei clădiri fundamentale de piatră.

Arheologul Gheorghe Smirnov, care era şeful şantierului, şi colegii lui, în rezultatul cercetărilor au ajuns la concluzia că fundaţiile descoperite pe malul Răutului, lângă vad, aparţin unei băi publice de tip oriental.

Clădirea avea în plan forma unui patrulater cu lungimea de 40 m şi lăţimea de 23 m. Pereţii erau făcuti din piatră colţuroasă puţin prelucrată. Mai bine sunt prelucrate blocurile de la uşi. Baia avea două secţii, probabil, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi. Camerele de scăldat erau de diferite mărimi. Toate încăperile erau dotate cu apeducte din ţevi de lut, care treceau prin perete. Clădirea, în intregime, avea încălzire centrală, de tipul termelor antice. Aerul cald circula în spaţiul gol de sub podeaua de piatră încălzind-o.

Unele încăperi ale băii erau căptuşite cu lespezi de marmură.  În clădire era prevăzută o sală pentru odihnă după baie. Aici erau scaune şi o masa de piatră. Baia, fundaţiile careia s-au păstrat până în prezent, este una din cele trei feredeie făcute în prima jumătate a sec.XIV în diferite colţuri ale oraşului. Faptul că bastinasii n-au uitat unde au fost feredeiele, sugerează presupunerea că ele au funcţionat şi după alungarea ocupanţilor şi eliberarea oraşului.

Hanul

Hanul prezintă prin sine o bucată de teren de formă dreptunghiulară cu dimensiunile 57,7x51,5 m, suprafaţa 1.861.55 metri pătraţi, înconjurată cu zid de piatră, grosimea căruia era de 1,3 m. Ograda hanului era orientată în lungime de la nord la sud. Intrarea în ogradă se afla pe latura de nord, fiind prevăzută cu două piloane clădite din blocuri de piatră bine prelucrate, legate cu scoabe de fier. Faţada exterioară a intrării era căptuşită cu piatra fasonată şi ornamentată.  În colţul de nord-est al clădirii arhitectul a prevăzut un bastion cu şase laturi.

Alături de ogradă se afla altă mai mică, dar fără bastion şi cu două porţi: una spre nord, alta spre sud. Printr-o poartă se intra cu trăsura în ograda hanului, iar prin alta se ieşea. Presupunem că pilonii acestei clădiri erau înfrumuseţati cu pietre cioplite şi fasonate.

Poarta de sud a ogrăzii mai mici a fost astupată cu pietre. Se prea poate că de la acest portal s-au luat blocurile fasonate de piatră întrebuinţate la construcţia criptei funerare din palatul citadelei. Probabil tocmai în legatură cu această ocazie poarta a şi fost inchisa definitiv.

Interiorul ogrăzilor hanului era amenajat pe tot perimetrul pereţilor cu galerii şi încăperi pentru clienţi, trăsurele şi caii acestora. Hanuri de acest tip sunt cunoscute atât din surse arheologice, cât şi din cele etnografice.  În municipiul Bucureşti s-a păstrat până în zilele noastre un han de acest tip cunoscut sub denumirea Hanul Manuc, pentru că a fost făcut de refugiatul turc de provenienţa armeană Manuc Bei, care a avut un castel şi în oraşelul Hânceşti din Moldova.

După eliberarea oraşului de sub ocupaţia Hoardei de Aur, în jurul clădirilor hanului au fost făcute locuinţe şi alte construcţii. Unele din ele erau aproape sau chiar alipite de pereţii clădirilor de piatră. Faptul că în interiorul construcţiilor de piatră n-au fost făcute locuinţe şi alte încăperi face sa presupunem că hanurile au funcţionat şi după eliberarea oraşului. Cercetările viitoare vor permite să precizam această idee.

Mai la sud-est de han au fost descoperite fundaţiile unei biserici şi urmele cimitirului de rit funerar creştin ortodox. Clădirea, împreună cu toate compartimentele: altar, naos, pronaos, are în lungime 18 m. Grosimea pereţilor este de 1,6 m.  În partea de răsărit a aspidei altarului şi în partea de apus a pronaosului zidul fundaţiei era lărgit cu 0,8 m. Biserica are o particularitate: pronaosul ei este lărgit, iar peretele de asfinţit are patru muchii.  Între naos şi pronaos era un perete de piatră. Intrarea în locaş se afla în peretele de sud al pronaosului.

Cercetările fundaţiilor bisericii le-a început arheologul Gheorghe Smirnov prin anii. 50 ai secolului XX, însă rapoartele săpăturilor nu s-au păstrat. Când s-a format muzeul şi au început lucrările de conservare şi restaurare parţială a fundaţiilor bisericii, resturile clădirii au avut de suferit. Din interiorul bisericii s-a scos un strat de pământ cu grosimea de 0,6 m, socotind de la nivelul de calcare. Acest lucru s-a efectuat pentru a permite vizitatorilor să vadă partea de jos a peretelui fundaţiilor. Însă această măsură a dus la surparea zidului. Tot restauratorii au scos peretele, care despărţea spaţiul pronaosului de cel al naosului, iar deschizătura intrării au plasat-o în peretele de sud al naosului bisericii. Pentru a restabili realitatea ştiinţifică, s-au efectuat cercetări de precizare în anii 1994-1995. Cu ocazia cercetărilor de precizare s-a evidenţiat în spaţiul de sud-est a pronaosului groapa unui mormânt mai vechi decât clădirea bisericii de piatră.  În groapa nu s-a găsit nici o urmă de mormânt. Probabil, înmormântarea a fost cercetată de arheologul Gh. Smirnov. El menţionează că în biserică a fost găsită o înmormântare, în care erau urme de straie bogate, poate preoteşti. Groapa inmormântarii era orientată de la nord-vest spre sud-est, aproape de-a curmezişul bisericii. Vom sublinia că la nivelul de jos al fundaţiilor bisericii, lângă peretele dintre pronaos şi naos, a fost descoperită o groapă cu scheletul unui câine sau al unui miel şi o groapă de pilon gros. Groapa înmormântarii, orientată altfel decât biserica, face sa credem că anterior pe acest loc a fost o construcţie, poate o biserică mai veche.

Cu ocazia cercetărilor de precizare s-a stabilit documentar că fundaţiile bisericii de piatră au trecut peste o groapa din secolul XIV. După ce clădirea a fost terminată, primul rând de pietre ale zidului, plasate deasupra gropii, s-au lasat în jos odată cu pământul din groapa, care la început era mai moale decât cel din jur. Acest fapt permite sa presupunem că biserica de piatră a fost zidită nu mult după ce groapa din secolul XIV, fiind parasită, s-a umplut cu pământ amestecat, îmbibat cu gunoi şi dărâmături de construcţii arse. Probabil pământul din groapa s-a bătătorit timp de 30-50 de ani. Dacă presupunerea este corectă, biserica respectivă putea fi înălţată pe la mijlocul sau jumătatea secundă a secolului XV. Prezintă interes faptul că tocmai în această perioadă apar biserici cu pronaosurile lărgite, ca şi în cazul locaşului sacru din Orheiul Vechi.

Arheologii au mai evidenţiat resturile unei biserici situate lângă citadela de piatră. Biserica era de lemn şi a ars. Prezintă interes deosebit faptul că în acest lăcaş sfânt între anii 1480-1484 a fost înmormântat pan Vlaicu Gales, vărul marelui domnitor al Moldovei Ştefan cel Mare şi frate al pârcălabului de Orhei. Graţie faptului că piatra de pe mormântul raposatului Vlaicu s-a păstrat, iar înscripţia de pe ea a fost descifrată de către specialişti, s-a aflat când a fost înfiinţată biserica şi cine a fost ctitorul ei.

Alte mănăstiri:

Complexul arheologic Orheiul Vechi
    -construcţiile monumentale
    -mănăstirile rupestre
Mănăstirea Căpriana
Mănăstirea Curchi
Mănăstirea Hâncu
Mănăstirea Japca
Mănăstirile rupestre Butuceni şi Peştera
Mănăstirea rupestră Molovata
Mănăstirea Rudi
Mănăstirea Saharna
Mănăstirea Ţâpova