Manastiri Rupestre din Basarabia: 2013

31 octombrie 2013

Întroducere

Importanţa cercetării mănăstirilor rupestre din punct de vedere turistic este evidentă. La momentul actual nu s-a efectuat nici o evaluare esenţială a acestor monumente pentru a o implementa în dezvoltarea industriei turistice naţionale. Republica Moldova nu dispune de munţi, ieşire la mare, de aceea locurile potrivite pentru turism sunt mai puţine la număr ca în alte state. De aceea, ponderea mănăstirilor rupestre în turismul R. Moldova (şi chiar a Europei) este însemnată. Mănăstirile rupestre din bazinul fluviului Nistru reprezintă un interes deosebit nu numai din punct de vedere istoric şi arhitectural, dar şi din punct de vedere peisagistic. Toate mănăstirile rupestre sunt situate în locuri deosebit de pitoreşti, stâncile în care ele sunt săpate se avântă brusc şi maiestuos deasupra fluviilor moldoveneşti. Pentru a populariza aceste mănăstiri în domeniul turismului cu o utilizare mai mare, este mai întâi necesar să le studiem din punct de vedere istoric.

Turismul privind mănăstirile rupestre face parte din turismul cultural, de aceea dezvoltarea lui ar aduce un aport important la evoluţia economiei naţionale, distrusă în ultimul deceniu şi jumatate. Studierea acestui domeniu al culturii noastre în context istoric şi argumentarea valorilor culturale pe care le reprezintă, ce presupune în continuare dezvoltarea unor infrastructuri turistice, capabile să corespundă cerinţelor turismului european, ar facilita accesul Republicii Moldova la activităţile Uniunii Europene.

30 octombrie 2013

Schituri şi ansambluri monastice de pe teritoriul Republicii Moldova. Evoluţia lor in contextul istoric.

Problema cercetării schiturilor şi a mănăstirilor rupestre din spaţiul cultural al românilor orientali merită o mai mare atenţie din partea specialiştilor, decât s-a acordat până în prezent. Există câteva explicaţii pentru a motiva această atitudine. Prima dintre ele ţine de specificul acestor monumente. Situarea lor în locuri izolate, retrase de lume, greu accesibile făceau dificilă cunoaşterea lor de către călători şi investigatori. Spre deosebire de mănăstirile terestre, mult mai atrăgătoare, acestea trebuiau să asigure prin severitatea şi duritatea pietrei condiţii necesare pentru viaţa isihastă, încât s-au impus mai puţin şi au întrat în izvoarele vremii doar ocazional şi atunci ca ceva exotic. Există câteva motivaţii ce au dus la aceasta marginalizare. Prima dintre ele ţine de specificul acestor monumente. Spre deosebire de mănăstirile terestre, acestea sunt mai puţin atrăgătoare, caci prin severitatea şi duritatea pietrei, ele trebuiau să asigure condiţii adecvate vieţii isihaste. Altă motivaţie este că schiturile şi mănăstirile rupestre le anticipă pe cele terestre în timp şi în sec. XIX, când creşte interesul faţă de vechile monumente ecleziastice primele erau deja părăsite, nu-şi mai îndeplineau funcţiile de azil sihăstresc şi, deci, nu puteau suscita în egală măsură cu cele terestre interesul arhivarilor timpului.

Importanţa acestor monumente în piatră este mult mai mare decât a unor aziluri pentru viaţa religioasă. În timpurile tulburi ele serveau drept adăpost populaţiei contra invaziilor duşmanului. Fiind amplasate la aproximativ 15-25 km una faţa de alta, distanţa ce constituie drumul posibil de parcurs într-o zi de un pelegrin prin aceste locuri accidentate, lansăm ipoteza că ele puteau fi popasuri în cadrul unei reţele de comunicare cu ieşire la Marea Neagră în care se varsă Nistrul. Un argument în acest sens poate servi şi faptul că în mare parte el coincide cu vechiul drum comercial valah (moldovenesc) şi cu partea navigabilă a fluviului. Sistemul de comunicare monastic de pe Nistru era folosit în sec. XVI-XVII de către pelegrinii ruşi porniţi în călătorie spre Palestina, ceea ce reprezenta o reactualizare a vechilor funcţii.

Complexele monahale de pe Nistru întreţineau şi o activitate cărturărească importantă. Din mănăstirea Horodişte provin două fragmente de manuscrise, de altfel, cele mai vechi manuscrise păstrate în spaţiul basarabean – “Nomocanon” şi “Ontoih”, ambele datând din sec. XIII. Mănăstirile rupestre au fost importante centre de copiere şi traducere a cărţilor. De aici şi din alte mănăstiri din Moldova au plecat spre răsărit mai mulţi călugări cărturari de vază ce au contribuit la răspândirea tipăriturilor. Stareţul Arsenie Satanov a fost invitat la Moscova pentru a face traducere din latină şi greacă.

Iată de ce polifuncţionalismul şi procesualitatea mănăstirilor rupestre cer o abordare pe măsură.

La nivelul de azi al cercetărilor, schiturile şi mănăstirile rupestre au o pondere culturală insuficient cunoscută şi apreciată.

Metodologic este important să cercetăm schiturile şi mănăstirile din bazinul Nistrului în context mult mai larg: pontic şi european, reţeaua în cauză fiind o continuitate a acestora din urmă. În acest mod vom arăta rolul fluviului Nistru în sistemul respectiv. După noi, acest rol este destul de valoros, Nistrul fiind cel mai bogat fluviu în asemenea monumente din Europa.

Conform publicaţiilor din secolul trecut multe dintre mănăstirile rupestre din acest teritoriu sunt mai vechi decât “Pecerskie Lavrî” de pe Nipru, din Kiev. Astfel mai mulţi autori susţin că Antonii Pecerskii înainte de a veni la Kiev, unde a întemeiat “Pecerskie Lavrî” s-a aflat o vreme la mănăstirea “Leadova”, pe care a găsit-o neconvenabilă vieţii monahale din cauza atacurilor duşmane. Cert este că unele dintre ele au servit omului şi până la utilizarea lor în scopul promovării religiei creştine.

Prin realizarea unui repertoriu a acestor monumente, cartografierea şi cercetarea lor urmărim un traseu foarte vechi al răspândirii creştinismului şi prin intermediul acestor spaţii în teritoriul dat.

Faptele luate în dezbatere optează pentru ideea că această reţea monastică a funcţionat îndelung, ceea ce a pregătit de facto şi creştinarea slavilor. Mulţi monahi, începându-şi activitatea în mănăstirile de pe Nistru, plecau mai apoi în misionarism spre răsărit.

Alexei Mateevici este primul, care, cercetând problema creştinizării Basarabiei din primul mileniu al erei noastre a intuit că mănăstirile rupestre din spaţiul luat în dezbatere au contribuit la răspândirea creştinismului. Cu câţiva ani mai târziu a reluat această teză Vasile Kurdinovski, cu noi argumentări. Optează pentru aceeiaşi ideie, dar dintr-o altă perspectivă, Mircea Păcurariu. Pentru că s-a ajuns la aceeiaşi concluzie în mod indirect, cercetându-se alte vestigii, am considerat oportun să revenim la problemă şi s-o abordăm pentru prima oară în contextul studierii monumentelor propriu-zise. Pornind de la complexitatea problemei, am ţinut să relevăm mai întâi de toate necesitatea şi importanţa cercetării mănăstirilor rupestre din perspectiva extinderii creştinismului în Europa, pentru a constata că cele din bazinul fluviului Nistru au avut un rol destul de important, ce urmează a fi evaluat în continuare. Mănăstirile rupestre sunt un produs al gândirii isihaste. Ele sunt specifice etapei de implementare şi răspândire a creştinismului, unele dintre ele menţinându-şi funcţiile şi mai târziu. Deocamdată sunt bine cunoscute în literatura de specialitate mănăstirile din Munţii Athos, Crimeea, Armenia, Georgia, mai puţin cele din Balcani, Carpaţi şi aproape deloc cele din bazinul fluviului Nistru, care constituie obiectul demersului nostru.

Cu excepţia mănăstirilor “Vărzăreşti” (1420) şi “Căpriana” (sec. XV) restul mănăstirilor terestre, amplasate pe teritoriul actual al Republicii Moldova, sunt de sorginte târzie. Dar nici în partea dreaptă a Prutului nu sunt atestate mănăstiri terestre mai vechi decât acest secol, cu rare excepţii. În legătura cu cererea insistentă a domnitorilor Moldovei de a avea propria mitropolie la sfârşitul secolului XIV – începutul secolului XV apare firească întrebare: “În baza căror structuri ecleziastice vroiau ei să întemeieze această mitropolie?”. Şi ar fi optat ei pentru ea dacă nu existau deja schituri şi mănăstiri în Moldova? Existau şi nu puţine. Drept mărturie sunt documentele vremii, care atestă o întreagă reţea de sihăstrii în munţii Neamţ (sec. XIII), Ceahlău (sec. XIV), Tazlău-Tarcău (sec. XIII), Vrancea (sec. XIV). Drept adăposturi pentru sihaştri serveau nu numai peşterile în piatră, ci şi scorburile de copac, bordeiele, colibele. Dintre toate acestea doar adăposturile în piatră le asigurau cele mai trebuincioase condiţii, în consens cu cerinţele vieţii isihaste, de intimitate rituală, de ascetism. Şi tot ele au supravieţuit datorită durităţii materialului, încât acum sunt singurele monumente, reprezentative pentru o epocă întreagă.

În perioada antică, complexele rupestre din zona Nistrului, la fel ca şi acelea din Balcani şi Carpaţi, reprezentau lăcaşuri de cult (sanctuare şi cavouri funerare) ale triburilor tracice, iar începând cu primele secole ale erei noastre aceste obiective au devenit sedii ale mănăstirilor creştine timpurii şi ale schiturilor isihaştrilor. În complexele rupestre din bazinul Nistrului în secolul IV î. Hr. îşi găseau adăpost şi creştinii din comunitatea audienilor în frunte cu episcopul Audias, care la vremea respectivă întemeiaseră la nord de Dunăre, în “Scithia”, zeci de mănăstiri, care nu puteau fi decât rupestre şi în sânul cărora, după spusele autorului antic Epifanios, “înflorea regula călugărească”.

E bine cunoscută teza despre răspândirea creştinismului prin intermediul monahismului misionar în mileniul I, la început pe ţărmul mării, de unde mai apoi a pătruns mai adânc pe uscat. Precum se ştie, în Dobrogea creştinismul s-a răspândit pe cale apostolică, prin Sfântul Apostol Andrei. În secolele III-IV aici creştinismul era deja bine înrădăcinat. Prin centrele episcopale, bazilici şi preoţi, se desfăşura o viaţă religioasă şi politică intensă, misionarii contribuind la promovarea religiei în spaţiile limitrofe, în care întră şi bazinul fluviului Nistru. În Dobrogea istoria dezvoltării creştinismului din acea perioadă bine documentată este marcată de sacrificiile mai multor martiri şi sfinţi.

Existând în preajmă un epicentru al creştinităţii atât de influent precum Tomisul, a fost firesc şi lesnicios să se răspândească creştinismul spre nord-est mai întâi de toate pe fluviul Nistru, care constituia o fortăreaţă naturală între extrema estică a romanităţii şi cea apuseană a lumii barbare.

Cele mai cunoscute complexe rupestre sunt amplasate în regiunile muntoase ale Bulgariei şi Iugoslaviei, în regiunea Dobrogei, în curbura Carpaţilor, în bazinul de mijloc al râului Nistru şi al afluentului său Răut. Printre obiectivele rupestre din Europa de Sud-Est se evidenţiază detaşat complexele creştine săpate în terasele calcaroase ale râurilor Nistru şi Răut de lângă satele Butuceni, Ţâpova, Saharna, Japca, Socola, Bacota etc., în total circa 40 la număr (vezi fig.), care cuprind câteva sute de peşteri şi grote amenajate de mâna omului în scopuri sacre pe parcursul secolelor, în perioada antică şi cea medievală. Este necesar să subliniem că în spaţiul Pruto-Nistrean există foarte multe locuri prielnice pentru săparea mănăstirilor în piatră.

Complexe rupestre din bazinul Nistrului erau situate în locuri inaccesibile, neatrăgătoare pentru învadatori. Numărul lor este impresionant, chiar dacă unele vor fi fost distruse de cutremure, şi stau mărturie pentru peste un mileniu de viaţă monahală şi misionară. Apropierea lor de aşezări şi oraşe nu pledează pentru forme de isihasm, ci pare mai degrabă o dovadă a deselor vitregii din istoria bazinului Nistrului.

Precum se poate vedea pe hartă, mănăstirile rupestre nu acoperă în aceeiaşi măsură cursul fluviului Nistru şi al afluenţilor săi. Ele încep din partea de nord şi lipsesc pe cursul inferior al Nistrului, reprezentat printr-un relief lutos de şes care din absenţa straturilor groase de piatră nu oferea condiţii pentru întemeierea mănăstirilor rupestre. (Pe acest sector au putut exista alte tipuri de incinte cu aceleaşi funcţii). Odată cu creşterea accidentării dealurilor ele punctează un drum imaginar ce începe să se ramifice pe seama afluenţilor. Regularitatea dislocării lor se menţine mai ales în susul fluviului, fără însă a atinge partea lui superioară. În principial, toate mănăstirile rupestre din Basarabia sunt amplasate pe malul drept al Nistrului. Orice călatorie pe Nistru oferă o revelaţie deosebită: ansambluri monastice, ca nişte cuibuiri de rândunele, ce se alipesc malurilor stâncoase, abrupte, aproape verticale. Complexele arhitecturale mănăstireşti se înşiruie de-a lungul apelor, campanilele bătrânelor clopotniţe şi catedralele mănăstireşti se avântă în aere, despicând norii alburii. Pe alocuri se întrevăd până şi rândurile de ferstre ale fostelor mănăstiri, cizelate in stâncă şi comunicând prin scări trainice de piatră: “Cosăuţi” sau “Bechir” (Soroca), “Galata” (lânga Hotin), “Molovata”, “Ţâpova”, “Saharna”, “Japca”, “Peştera” şi “Butuceni”, “Cetatea Albă”.

Mănăstirile rupestre din Basarabia au o istorie aparte si prezinta câteva din cele mai vechi monumente de arhitectură de pe teritoriul Basarabiei din sec. XIII-XIV. După cum estimează M. Sârbu (1991), şi E. Bâzgu (1995) ele constituiseră locaşe ale primilor soli ai creştinismului în spaţiul românesc. Opinia noastră, bazată pe literatura de specialitate, e că primele locaşe rupestre din Basarabia datează anume din secolele XIII-XIV şi sunt construite de călugări isihaşti. Se ştie că isihasmul (sihăstria) a avut circulaţie la slavii de sud-dunăreni şi în Ţările Române, exegeţi ai lui fiind şi mitropolitul Eftimie de la Târnova şi Nicodim – fondatorul primei mănăstiri rupestre din Ţara Românească.

Constituite în perioade diferite, părăsite şi din nou reîntemeiate, schiturile şi mănăstirile rupestre basarabene demonstrează adesea suprapunerea diferitor faze cronologice de habitat uman, atât în cadrul fiecărui complex, cât şi în contextul întregii reţele monastice. Unele din ele mai păstreză vestigii anterioare creştinismului (ceramică sau înhumări geto-dacice ş.a.). Abandonarea şi reactualizarea incintelor a avut loc în repetate rânduri. În complexul de la Horodişte pot fi urmărite şapte faze de dezvoltare, extinse şi pe orizontala stâncii şi pe verticala ei. Unele nişe cioplite în partea superioară a stâncii, greu accesibilă, au fost folosite încă pe timpul geto-dacilor, pentru înhumări. Ele mai conţin resturi de vase geto-dacice. În complexul ce reprezintă a cincea fază pot fi depistate câteva elemente constitutive ale unei biserici din piatră, replică fidelă a bisericilor de lemn din sec. XII-XIII. Ultima fază de funcţionare a mănăstirii ţine de sec. XVIII.

Mănăstirea “Socol” a cunoscut trei etape de dezvoltare şi creează impresia unui oraş rupestru.

Mănăstirea de la Butuceni înregistrează patru faze mari de dezvoltare, ce pot fi datate cu aproximaţie precum urmează:

înaintea sec. XII;
sec. XIV-XV;
înainte de 1574;
sec. XVIII-începutul sec. XIX.

În perioada medievală complexele rupestre din zona Nistrului s-au dezvoltat, au crescut numeric şi au ajuns să constituie un microunivers creştin aparte, cu o mulţime de mănăstiri şi chilii amplasate în lanţ, de la sud spre nord, pe un teritoriu cu lungimea de circa 250 km. Aceste complexe au funcţionat neîntrerupt până la epoca modernă, iar în unele locuri chiar până la începutul secolului al XX-lea. În cadrul acestor mănăstiri era promovată o spiritualitate profundă, bazată pe adevăratele valori creştine, pe principiile umanismului veritabil. Din aceste mănăstiri pe parcursul câtorva milenii a iradiat lumina adevărului, care a alimentat în permanenţă populaţia autohtonă din spaţiul Carpato-Nistrean.

După instaurarea regimului totalitar-comunist în Europa de Răsărit, complexele rupestre sacre din bazinul Nistrului au fost supuse unei distrugeri metodice, fiind aduse în pragul dispariţiei totale. O soartă similară au avut-o şi monumentele rupestre din alte ţări sud-est europene. Anume conştientizarea pericolului ce apasă asupra monumentelor în cauză din întregul spaţiu al Europei de Sud-Est şi i-a îndemnat pe specialişti să iniţieze un şir de discuţii în problemele de arhitectură rupestră sacră.

Prezentul repertoriu include nu numai lista tuturor schiturilor şi mănăstirilor rupestre din bazinul fluviului Nistru, dar şi unele peşteri naturale care conform tradiţiilor locale ar fi servit şi ca adăposturi monastice sau de ascunzişuri pentru băştinaşi în vremuri tulburi. Dat fiind nivelul actual al cercetării temei, am considerat oportun să păstrăm în el toate datele oferite de izvoarele scrise, la care am adăugat pe cele rezultate din propriile investigaţii de teren. Precizările de rigoare ce ni le-am permis, ţin să faciliteze atribuirea corectă a informaţiei la monument, să evite erorile, confuziile şi dubiile aferente.

29 octombrie 2013

Mănăstirea Ţipova (Ţâpova)

La Ţipova şi Horodişte civilizaţiile dispărute au lăsat mărturii datând tocmai din secolul XII înaintea erei noastre.

Mănăstirea rupestră Ţipova

Cărăruşa aşternută pe sub nucii bătrâni ne scoate în zăvoaie şi poieniţe pitoreşti, întinzându-se pe coasta povârnişului până la apa Nistrului. Scările de piatră, însoţite de “Lumânările Domnului”, ce ard solemn în pară aurie, coboară în zigzag într-o râpă adâncă. Poteci înguste, încărcate de taine şi vrajă, te poartă printre stânci ciudate, te scot pe neaşteptate pe maluri primejdioase de prăpăstii.

Câte generaţii de străjeri, secole la rând, au ţinut piept invadatorilor, încleştânduse în lupte corp la corp, aflându-şi moartea în prăpăstiile ce apărau mănăstirea-cetate!

Ansamblul monastic Ţipova, care întruneşte 18 încăperi, săpate în rocă la o înălţime ameţitoare, e un impresionant muzeu în aer liber. Pe piscul primejdios, situat în între râpa Blănăreiţei şi Valea-Satului se văd şi azi ruinele unui orăşel mort, populat până la era noastră de triburi getice. Râuşorul Ţipova, coborând spre Nistru, formează numeroase cascade cu o înălţime de 10-16 metri, care au pus cândva în mişcare pitrele multor mori de apă.

Arhimandritul V. Puiu, în lucrarea sa “Mănăstirile din Basarabia”, editată în 1919 la Chişinău, menţionează: “Când şi de cine a fost înfiinţat acest schit, nu se ştie”. Se presupune că şi acest schit, ca şi toate peşterile săpate în malurile Nistrului a slujit creştinilor încă de prin secolul al XIII-lea.

Mănăstirea rupestră Ţipova

După ce vremurile s-au mai liniştit, monahii au ieşit deasupra malului, întemeind schitul cu gospodăria de astăzi, îndeosebi după 1756, când pământul schitului a fost dăruit de către Radu Racoviţă mănăstirii Dobrovăţ din judeţul Vaslui.

Acest schit este aşezat pe una din cele mai încântătoare poziţiuni; biserica cu o mică clopotniţa, 15 chilii şi trapeza, e pe culmea malului înalt şi stâncos al Nistrului, pe coasta căruia până lângă apă, e o pădure minunată de stejari.

La 1776 schitul a fost reînnoit de monahul Bartolomeu, întemeietorul mănăstirii Saharna, care, găsindu-l părăsit, i-a reparat chiliile şi biserica şi a reînceput slujbe în ea.

Privitor la trecutul acestui schit, credem a arăta şi următorul fapt. La 1813 mănăstirea s-a văzut ameninţată a pierde o parte din pământul ei, pe care voia sa-l ieie un oarecare moşier Ioan Sacherlaş. Conducătorul mănăstirii, ieromonahul Laurenţiu, se îndreaptă atunci către mitropolitul Gavriil cu următoarea tânguire: “Au trecut nouăzeci de ani, de când fericitul întru pomenire boierul domnesc moldovan Dimitrie Racoviţă, ca dovadă a userdiei sale faţă de biserica Domnului, a dăruit o bucată de pământ mănăstirii Horodişte. Deşi după aceea, de trei ori a fost măsurat şi despărţit pământul mănăstirii de-al satului, parte de pământ dăruită mănăstirii a rămas nemişcată şi semnele hotarelo de asemenea până acum, precum se vede, din documentul ce supun cunoştinţei Înalt Preasfintei voastre. Cum însă, moşierul satului Horodişte, boierul Ioan Secherlaş, chemând măsurător, a măsurat el însuşi atât locul mănăstirii, cât şi al satului Horodişte, după care a schimbat hotarul pământului astfel, încât jumătate de pământ este trecut la sat, iar mănăstirea rămâne fără apă. Afară de aceasta, de la cei 12 scutelnici care trăiesc pe pământul mănăstirii, el a hotărât sa le ieie câte 5 lei pe an chiria locului caselor, câte trei zile de clacă şi câte două găini. De aceea, spre a fi feriţi şi de alte neajunsuri, cu smerenie rugăm Înalt Preasfinţia voastră să sprijiniţi mănăstirea Horodişte de neajunsurile moşierului Sacherlaş.”.

Nistru şi Mănăstirea rupestră Ţipova

Mitropolia a comunicat chestiunea departamentului agricol pentru a lua apărarea mănăstirii, dar rezultatul nu se cunoaşte.
Desfiinţarea schitului are loc la 1842. În acel an tot pământul îi era luat şi trecut mănăstirii Căpriana, iar schitul alipit la mănăstirea vecină Saharna de care depinde până astăzi.

O relatare amplă despre locurile sacri de la Ţipova conţine şi monografia “Bessarabia”, tipărită în 1903, la Moscova: “Mănăstirea de lângă Horodişte e plasată original, pe un loc excepţional de frumos. Stânca de piatră scoate în relief spre râu numai faţadele, însăşi mănăstirile, biserica, 15 chilii şi trapeza sunt camutlate în interiorul malului. În stânca e săpată şi clopotniţa, care are patru clopote, cel mai mic cântăreşte 20 de funturi, cel mai mare – 6 puduri. Spre vest dealul e acoperit cu o dumbravă, spre nord-est povârnişul cade brusc în albia Nistrului, iar sus pe platou, în partea de sus, se întind ogoarele şi fânaţurile mănăstirii. Un izvor modest de existenţă pentru călugări serveau şi viile, moara de apă. De pe malul stâng se deschide spre râu o privelişte fermecătoare, se văd desluşit grotele, biserica din stâncă şi chiliile, pe coama dealului se înalţă o altă biserică, cu două vii şi o livadă în preajmă, toate inundate de verdeaţă”.

Nistrul lângă satul Ţipova

Prospectul turistic “Rezina”, bogat ilustrat, scos de sub tipar în 1989 la editura “Timpul” din Chişinău, vine cu următoarele note: “Lângă satul Ţipova, deasupra rezervorului nistrean de apă pare că atârnă o stâncă, care protejează de eroziune grotele de provenienţă naturală şi artificială. Aici în secolele XI-XVIII exista o mănăstire. Mănăstirea de la Ţipova, săpată într-o stâncă gigantica, este, după părerea specialiştilor, una dintre cele mai importante din toate complexele monastice de pe malurile Nistrului. Mănăstirea uimeşte prin dimensiunile ei şi prin mulţimea de încăperi, legate prin treceri interioare.

De mănăstirea de la Ţipova sunt legate multe legende. Una dintre ele yice că anume aici Ştefan cel Mare s-a cununat cu soţia saVoichiţa. Alta spune, cum că aici, în această mănăstire s-a sfârşit viaţa poetul mitologic grec Orfeu, iar mormântul lui se află într-o nişă de la poalele cascadei, şi-l poţi recunoaşte după o lespede cu 7 găuri.

O fi aşa sau altfel, nu se ştie sigur. Un fapt însă rămâne incontestabil: schitul de la Ţipova întră în lista celor mai vechi, celor mai valoroase comori ale neamului nostru.

Ansamblul în cauză, îmi expplică Tudor Iascenco, redactorul ziarului din Rezina, este compus din două mănăstiri, săpate în malul abrupt al Nistrului la o înălţime de 90-100 metri de la apa râului, prima a luat naştere în secolele XI-XII, a doua – în secolele VI-VIII. În total aici s-au păstrat 18 încăperi, care-s unite între ele cu scări, treceri interioare şi balcoane. Impresionează, mai ales, biserica Adormirii, care e destul de spaţioasă, are pereţii tencuiţi, tavanul prezintă o boltă semisferică ce emite cupola. Cât priveşte satul Ţipova, el e atestat documentar în anul 1746. Ansamblul monastic e luat sub ocrotirea statului, se fac lucrări de restaurare.

Una din cascade

Ziarul “Farul nistrean” din 9 iulie 1988 a publicat o pagină de ziar despre tinerii ce munceau în sudoarea frunţii pe creştetul piscului de la Ţipova. “Circa cinci sute de desene, semne, inscripţii rupestre, făcute pâna la era noastră de către triburile care ne populau plaiul, au fost găsite de către membrii clubului “Fenix” şi transmise spre studiere istoricilor şi arheologilor”, făcea ziarul bilanţul muncii de doi ani.

Aici, pe câţiva kilometri de-a lungul malului Nistrului, sunt descoperite sute de monumente ale istoriei şi culturii noastre antice. Braniştea e unicală prin diversitatea bogăţiei arheologice: sate şi orăşele străvechi, cetăţi, biserici, schituri şi cimitire sunt săpate în malul priporos. Mănăstirea, ocrotită de această stâncă milenară, le-a servit moldovenilor secole la rând scut de apărare în lupta lor aprigă pentru libertate şi independenţă. Mănăstirea-bastion, care a salvat atâtea şi atâtea generaţii de băştinaşi de robia tătaro-turcească, e o expresie vie a memoriei poporului.

Multe din obiecte mănăstirii sunt legate de numele gloriosului domnitor al Moldovei, Ştefan cel Mare. Legendele ce vin din adâncul secolelor cântă dragostea lui faţă de crăiţa Maria Voichiţa, împletesc cununa de slavă renumitului poet mitologic Orfeu.

Malurile stâncoase

Mănăstirea de la Ţipova, o adevărată perlă a patrimoniului nostru naţional, e inclusă în cele mai prestigioase cataloage şi prospecte turistice din Europa. În anul 1975 ea a fost luată sub ocrotirea statului. Dar puţina-i popularitate şi indiferenţa noastră a adus complexul monastic la un adevărat dezastru. În 1988 braniştea “Ţipova” a fost luată în arendă de către asociaţia ecologică-culturală “Fenix” pentru a se crea aici un impresionant muzeu sub cerul liber. Sunt în toi lucrările de restaurare. Sălile spaţioase din stâncă vor fi în curând transformate în expoziţii de obiecte de antichitate găsite pe moşiile satelor Ţipova, Horodişte, Lalova, Saharna.

Deviza este valabilă aici pentru orcine şi oricând. Farmecul peisajului nistrean, valoarea unicală a complexului monastic “Ţipova” constituie în acest sens argumente de netăgăduit.

(Din cartea “Mănăstiri Basarabene”, T.Ţopa şi V.Trofăilă, Chişinău 1995)

Alte mănăstiri:

Complexul arheologic Orheiul Vechi
-construcţiile monumentale
-mănăstirile rupestre
Mănăstirea Căpriana
Mănăstirea Curchi
Mănăstirea Hâncu
Mănăstirea Japca
Mănăstirile rupestre Butuceni şi Peştera
Mănăstirea rupestră Molovata
Mănăstirea Rudi
Mănăstirea Saharna
Mănăstirea Ţâpova

27 octombrie 2013

Mănăstirea Japca (Şabca)

Mănăstirea Japca este situată în judeţul Soroca, la 45 km depărtare de mun. Soroca (in direcţie sudică), 4 km mai jos de or. Camenca.

Mănăstirea Japca

Nu se ştie cu certitudine când a fost întemeiată mănăstirea Japca. Aflată la circa 45 km la sud de Soroca, pe o stâncă de piatră din apropierea Nistrului, ea a avut de la început un stabiliment rupestru. În anul 1693 are un donator de moşie, Ioan Turbă, consemnat într-o judecată din secolul al XVIII-lea. Tradiţia mănăstirească şi unele izvoare îl consideră drept prim întemeietor al mănăstirii rupestre pe călugărul Jezechil, care a venit de la schitul Deleni, din dreapta Prutului, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea. Ulterior (pe la 1770), egumenul Feodosie a construit o biserică de lemn la poalele stâncii. În felul acesta, mănăstirea îşi lărgeşte amplasamentul alături de cel rupestru, dezvoltând un complex întins de chilii şi anexe şi prin 1812 are deja două biserici de lemn (inclusiv o clopotniţă de lemn) deasupra turnului de întrare în incintă. În anii imediat următori, schitul Japca, datorită situaţiei sale prospere, va obţine de la mitropolitul G.Bănulescu-Bodoni statut de mănăstire, iar în secolul XIX bisericile de lemn, împreună cu clopotniţa, au fost reconstruite din piatră. amplasamentul iniţial, rupestru, al mănăstirii a suferit şi el o restaurare în anul 1852.

Mănăstirea Japca continuă să existe şi astăzi pe stabilimentul iniţial, fiindu-i doar îmbunătăţite construcţiile, care s-au reconstruit ori s-au reînnoit din piatră. Ea a avut de suferit sub regimul sovietic, însă, cu toate încercările, n-a putut fi închisă ca şi celelalte mănăstiri. Atacurile activiştilor de partid au suferit eşec datorită stoicismului până la sacrificiu al călugăriţelor de aici, fiindu-i totuşi devastate unele edificii, inclusiv complexul cu biserica şi cele două chilii rupestre. Actualmente biserica rupestră după ce a fost reparată acum 4 ani, este funcţională şi în ea se săvârşeşte serviciul religios. Mănăstirea Japca se prezintă la ora actuală drept cea mai amenajată şi mai prosperă dintre mănăstirile din Republica Moldova.

Din cele relatate până aici reiese că pentru cunoaşterea începutului mănăstirii Japca un interes deosebit îl prezintă studiul asupra bisericii rupestre. Analiza structurii sale planimetrice şi arhitecturale s-a făcut prima oară în cadrul Societăţii Istorico-Arheologice din Basarabia la începutul secolului nostru. Într-un articol al unui preot rus Ioan Egorov, unde sunt însumate datele istorice ale mănăstirii Japca, culese în secolul al XIX-lea de alţi cercetători, se publică pentru prima oară planul bisericii rupestre şi al celor două chilii. În evaluarea sa, care poartă un caracter descriptiv, acest autor remarca în structura bisericii "trei compartimente inegale ale planului în afara de altar". Tot aici el face o descriere amănunţită a detaliilor, redând şi dimensiunile fiecărei părţi.

În perioada interbelică, cercetări asupra arhitecturii complexului rupestru de la mănăstirea Japca nu s-au întreprins. Putem menţiona doar lucrarea Arhimandritului Visarion Puiu, publicată în anul 1919 sub egida aceleiaşi Societăţii Istorico-Arheologice din Basarabia cu titlul "Monastiri din Basarabia", care adună la rândul lui într-un studiu monografic un scurt istoric al tuturor mănăstirilor din provincia care s-a unit cu Statul Român prin votul Sfatului Ţării de la 27 Martie 1918. În această lucrare se redă şi istoria mănăstirii Japca din perioada activităţii complexului rupestru.

După cel de-al doilea război mondial, în Basarabia, ocupată de Uniunea Sovietică, cercetările de orice gen vizând complexele monastice au fost interzise. Cu toate aceste, în câteva lucrări de istoria arhitecturii sau de prezentare a monumentelor, ieşite de sub tipar numai în limba rusă, se fac unele aprecieri sporadice, inclusiv asupra mănăstirilor rupestre. Dacă ne oprim la ultima lucrare care conţine şi repertoriul tuturor monumentelor cu evaluări succinte, constatăm faptul că analiza mănăstirii rupestre de la Japca nu s-a mers mai departe de prezentarea descriptivă de la începutul secolului XX. Dimpotrivă, din neputinţa de a explica lucrurile, se remarcă structural numai trei compartimente de plan, fără să se intervadă un stil anume sau să se facă o încadrare a acestei biserici într-un context istoric şi naţional concludent. Dacă deschidem o paranteză, trebuie să remarcăm, din păcate, că cercetătorii ruşi sau de limba rusă veniţi în Basarabia, aproape întotdeauna s-au străduit să atribuie monumentele rupestre culturii ruse vechi sau slave, de altfel, ca şi predecesorii lor conaţionali din perioada Rusiei ţariste. În aceste circumstanţe nimeni dintre cei care au cercetat mănăstirea Japca n-a încercat să o includă într-un context istoric al Ţării Moldovei sau general-românesc, cu atât mai mult (se ştie ostilitatea antiromânească promovată de autorităţile sovietice în RSS Moldovenească), - că acest lăcaş rupestru denotă clar trăsăturile sistemului adiţional alungit al bisericilor româneşti cumoscut pentru prima oară în arhitectura bisericilor de lemn.

Prezentând la general, o filiaţie cu bisericile de lemn din timpurilecele mai vechi, câteva compartimente de plan, adăugate unul alături de altul, despărţite la origine printr-un perete plin, străpuns probabil de o uşă – biserica rupestră de la Japca exprimă un program arhitectonic preluat din arhitectura religioasă cultă de zid. Detsul de individualizat în Ţara Moldovei, tipul adiţional alungit a cunoscut aicidezvoltarea sa maximă, inclusiv prin contribuţia adusă la sporirea numărului de compartimente de plan. Aşadar, cu toate că s-au consemnat până acum numai trei compartimente de plan, plus altarul (la Egorov), ele sunt în total patru compartimente de plan. Care sunt ele? Dacă reluăm descrierea bolţilor, realizată încă de preotul Ioan Egorov, remarcăm următoarele: "Tavanul bisericii este boltit (în semicilindru) şi dacă în primul compartiment (începând cu uşă) şi în al treilea semicilindru este pe lungime, într-al doilea este pe transversala edificiului. Caracteristicile relatate se păstrează şi după ultima reparaţie.

Comparând-o cu bisericile moldoveneşti, bolta în semicilindru, orientată pe transversală, era cea a gropniţelor. În felul acesta, edificiul cu patru compartimente de plan se redă în ordinea lui corectă în felul următor – altar, naos, iar al treilea compartiment reprezintă camera mormintelor din edificiile clasice ale bisericilor mari de mănăstire. Dacă analizăm şi structura celorlalte compartimente, sesizăm că ultimul este cel mai lung şi are două ferestre. Exact ca la pronaosul bisericilor menţionate, gropniţa este cea mai mică (iniţial ea a avut fereastră, dar s-a astupat recent), iar naosul este mai lat decât toate compartimentele, asemănător împreună cu altarul semicercular, cu un plan triconc. În felul acesta constatăm la Japca o biserică rupestră care reproduce planul bisericilor mari de mănăstire din arhitectura cultă de zid a statului moldovenesc din secolul al XV-lea; camera mormintelor, numită şi gropniţa, a apărut pe timpul voievodului Alexandru cel Bun. Să specificăm – preluarea modelului arhitecturii culte s-a produs mecanic, prin mijloacele plastice ale meşterilor populari dirijate de călugări, sau realizat chiar de călugării înşişi. Camera mormintelor într-o încăpere rupestră nu-şi are argumentarea. Cazuri cu morminte în biserici rupestre din Moldova nu s-au constatat. Lucrul imposibil de realizat şi din cauza dimensiunilor miniaturale ale lăcaşului rupestru din Japca, de numai 14 metri în lungime, spre deosebire de bisericile mari, care atingeau lungimea de 30-40 metri.

Să încercăm să concretizăm limitele de datare ale începutului construcţiei mănăstirii rupestre de la Japca. Tipul bisericilor mari de mănăstire s-a constituit în Ţara Moldovei în secolul al XV-lea, cum deja am menţionat prin prezenţa camerei mormintelor pe timpul lui Alexandru cel Bun. De un real suport la datarea bisericii ar putea servi compartimentul lipsă – al cincilea al bisericii, care încheia planimetric lăcaşele sacre şi anume pridvorul. Acesta a apărut pentru prima oară la Putna, fiind adăugat bisericii de aici înainte de anul 1484. Mai apoi acest element a fost reluat în toate bisericile mănăstireşti pe întreg parcursul al secolului XVI-lea şi mai târziu. Deci, biserica rupestră de la Japca, implicit perioada de început a mănăstirii, se trage de pe timpul lui Ştefan cel Mare, înainte de anul 1484, sau din timpul lui Alexandru cel Bun. La aceste considerente trebuie să mai adăugăm că, privind la planul în stâncă şi la amplasamentul pe terasă, pridvorul putea fi realizat în continuarea edificiului.

Între elementele asemănătoare cu cele ale arhitecturii de zid menţionăm şi bolta din altar care imită sfertul de sferă (concul) şi, lucru esenţial, trecerea ei spre bolta naosului prin arce etajate. Element îngenios în arhitectura stilului moldovenesc, dar nefiind necesare în cazul nostru, având doar un rol decorativ. La acest capitol de plastică decorativă trebuie să remarcăm faptul că biserica rupestră de la Japca se prezintă ca un monument de stil popular, cu un stil ornamental foarte sobru. Alături de aceste trăsături, nişa din partea sudică a naosului relevă că la această biserică s-au făcut lucrări şi pe la mijlocul secolului al XVII-lea, deoarece anume atunci concile laterale ale naosului erau înlocuite cu nişe scunde în interior, redate prin mici rezalite în exterior. În acest sens, elementul menţionat are o paralelă apropiată la biserica Sf. Dumitru din Orhei, construită de Vasile Lupu în anul 1639. La cele arătate până aici notăm o excepţie. În mănăstirea Dobrovăţ, construită de Ştefan cel Mare în anii 1503-1504, biserica are numai patru compartimente de plan, ca şi în cazul nostru la Japca, însă pronaosul are un plan aproape pătrat şi numai o singură fereastră pe latura.

În concluzie, întru completarea izvoarelor scrise, pe baza analizei arhitecturale putem accepta ideea că fondarea mănăstirii Japca în perioada de evoluţie de la statornicirea camerei mormintelor în bisericile mănăstireşti, până la apariţia pridvorului, adică din perioada lui Alexandru cel Bun sau cea a lui Ştefan cel Mare, înainte de anul 1484. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea biserica "Înălţarea Sf. Cruci" a suferit unele modificări în partea sudică a naosului, iar uşile, imanente unei biserici moldoveneşti la trecerea dintr-un compartiment în altul, au fost înlocuite prin arcade mai largi în secolul XIX, atunci când are loc unificarea compartimentală a spaţiului interior.

Funcţionează în prezent.

Alte mănăstiri:

26 octombrie 2013

Mănăstirile rupestre "Butuceni" şi "Peştera"

Mănăstirea rupestră "Butuceni" (jud. Orhei) este situata pe râul Răut, lângă satul cu acelaşi nume, la 15 km depărtare de mun. Orhei. Este amplasată pe un promontoriu (cap) de pe malul drept, stâncos şi abrupt al Răutului, constituit din roci calcaroase.

În "Descrierea Moldovei" a lui Dimitrie Cantemir găsim o mică notiţă cu privire la "ruinele unui târg vechiu, pe care locuitorii îl numesc Orhei Vechiu. De pe situaţia lui se vede că răspunde lui Petrodava din vechia Dacie". Autorul precizează această localitate "pe malul de apus al lacului, în pădurile dimprejur", lacul se găseşte nu departe de târgul Orhei "spre răsărit", unde este şi o "insulă frumoasă". (Dimitrie Cantemir "Descrierea Moldovei").

D. Cantemir, facând o mică confuzie în ce priveşte situaţia geografică a vechiului târg, fără îndoială a avut în vedere localitatea numită "Peştera" de pe malul Răutului, lângă satul Trebujeni, la o distanţă de vre-o 15 km de la Orheiul de astăzi spre răsărit, unde se văd şi acum urmele unei cetăţi mari. Desigur că în legătură cu aceasta cetate a fost şi biserica veche din comuna Butuceni.

Malul Răutului, stâncos în general, pe măsura ce se apropie de Nistru devine atât de înalt şi abrupt, încât pe distanţe mari este imposibil de a-l coborî sau urca; sunt locuri unde Nistru-a călcat piciorul omenesc. În apropiere de Trebujeni, cursul râului se încolăceşte în aşa fel, că formează o peninsulă rotundă, prinsă numai cu o făşie îngustă de pământ cu restul terenului. Malul acestei peninsule e lin, cu o uşoară urcare spre limba de pământ, care o leagă de cu împrejurimile; în general nivelul acestei porţiuni de pământ este mai jos decât nivelul terenului din jurul râului. Malul stâng al Răutului, adică malul opus, este atât de stâncos şi abrupt, încât formează un zid de apărare naturală, în forma de semicerc. Pe această peninsulă atât de bine apărată se văd urmele oraşului despre care vorbeşte Cantemir. Valuri, resturi de cărămidă, piatră şi moluz, arată că aici a fost un oraş mare. Se distinge şi locul, unde a fost biserică, cu cimitir în jur. Câteva pietre de la cimitir au gravată pe ele crucea în forma ei moldovenească. Aceasta dovedeşte, că chiar dacă aici a fost vreodată Petrodava, ceeac ce este foarte posibil, ea devine, mai pe urmă un oraş moldovenesc, poate chiar Orheiul Vechi. Cercetări mai desluşite şi săpături ar desluşi această chestiune.

Pe malul opus cetăţii, în stâncile dinspre miază-zi se văd ferestrele şi uşa bisericii din Butuceni. Ca să pătrunzi în biserică în vechime trebuia să treci râul şi să e urci pe trepte de piatră, astăzi ruinate, până pe la mijlocul malului stâncos. Aici o întrare la dreapta ducea într-o galerie aproape rotundă, săpată în stâncă de o înălţime de 1,3-1,4 mai, formată dintr-o sală în jurul căreia sunt aşezate 11 caverne mici, despărţite una de alta printr-un zid natural; fiecare din aceste caverne este cam de 4-5 metri pătraţi. Pereţii acestei galerii sunt afumaţi; pe ei sunt gravate în câteva locuri cruci. Se vede că aici au fost cândva chilii, unde locuiau călugării. Din galerie urci câteva trepte pe un coridor îngust spre stânga şi dai în biserica săpată şi ea în piatră. O uşă, care duce pe o terasă şi trei ferestre, deschid o panoramă admirabilă asupra Răutului, care şerpuieşte jos, şi asupra fostei cetăţi. Biserica de o lungime cam de zece metri este împărţită în trei părţi: altarul, cu o mică cavernă în fund, corul şi nartexul. Altarul se desparte de cor prîntr-o catapeteasmă (=iconostas=peretele despărţitor între altar şi restul bisericii) de lemn, iar corul de nartex prîntr-o icoană mare în postament, şi rame aşezată în mijlocul bisericii. De deasupra icoanei, din bolta de stâncă se vede că pe vremuri curgeau şi picături de apă, care se adunau într-un vas dinaintea icoanei. Biserica este boltită, adică stânca a fost tăiată, dânduse tavanului bisericii forma de boltă. Din biserică, astăzi părăsită, o galerie duce spre miază-zi; galeria îngustă de 1,5 metri şi de o lungime de 20 metri cu un urcuş uşor se termină cu un gârlici, pe partea opusă a coamei stâncoase, care iese la o nouă cotitură a Răutului, unde se începe satul Butuceni. Deasupra gârliciului se înalţă o clopotniţă, zidită în secolul al XIX-lea.

Biserica din Butuceni nu figurează în catagrafia bisericilor din anii 1812-1813. Acest fapt face să se creadă legenda, care se confirmă şi de către cronica bisericii, că biserica din Butuceni cu mănăstirea a fost părăsită cine ştie când de călugări. Scările dinspre Răut s-au dărâmat, astfel că nimeni nu putea pătrunde în biserică. Pe la anul 1820 locuitorii din Butuceni, având nevoie de biserică au săpat în stâncă un coridor dinspre Butuceni şi au întrat în biserică, găsind numai o evanghelie pe masa din altar. În biserică s-au păstrat câteva icoane cu inscripţii moldoveneşti din secolul al XVIII-lea sau poate şi al XVII-lea în aşa fel:

"POCĂIŢIVĂ, POCĂIŢIVĂ CĂ SAU APROPIAT ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU. CĂ IATĂ POMUL ŞI SĂCUREA LA RĂDĂCINA (sic) LUI ZACI"

Icoanele sunt pictate pe lemn şi pe pânză. Aceste din urma vădesc influenţa şcoalei de pictură italiene. Cărţi şi alte obiecte bisericeşti nu s-au păstrat.

Dacă asupra bisericii din Butuceni nu avem nici un fel de date în ce priveşte zidirea ei, în apropiere de această biserică, la 1-1,5 km mai sus pe Răut, în faţa aceleiaşi cetăţi, se găseşte un rând de grote, una lângă alta, care dovedesc că şi aici a fost o mănăstire, legată cu aceeiaşi cetate. Unele de grote sunt astupate de blocuri de piatră căzute de deasupra. În unele din ele sunt paturi de piatră în mici caverne, ca şi acelea de la biserica din Butuceni. La întrarea uneia din ele găsim următoarea inscripţie:

"IEROMONAH PAISIE"

Cea mai mare din caverne a fost biserică, în forma celei de la Butuceni, însă cea mai joasăşi mai mică; deasupra întrării citim numele ziditorului (în limba slavonă), adică:

"ACEASTĂ MĂNĂSTIRE A FĂCUT-O ROBUL LUI DUMNEZEU BOSII PÂRCĂLABUL ORHEIULUI CU SOŢIA ŞI COPIII SĂI ÎN CINSTEA DOMNULUI DUMNEZEU PENTRU IERTAREA PĂCATELOR SALE SELEVEASTR ANUL 7183 (1675)"

Se pune întrebarea, dacă Orheiul în timpul lui Cantemir se găsea unde este astăzi, cu două-trei decenii mai înainte, adică la anul 1675, putea el să fie în localitatea Peştera, adică acest oraş a fost transformat în ruine într-un timp aşa de scurt? Sau poate aici a fost un alt oraş, cu care mănăstirea era în legătură? Şi aceasta întrebare poate fi rezolvată numai prin săpături la faţa locului.
Pe stânca din afară de biserică se mai pot citi următoarele inscripţii şterse de vreme (în limba slavonă):

"POMENEŞTE DOAMNE SUFLETELE ROBILOR LUI DUMNEZEU CHIRIAC CU SOŢIA, ROBUL LUI DUMNEZEU TODER CRĂŞĂN"

"POMENEŞTE DOAMNE … IEROMONAH VASILIE IGUMEN ŞI FIUL LUI IEREUL … DELA" …

O inscripţie cu greu citită vorbeşte în limba moldovenească:

"ACEST ZAPIS ESTE A LUI VASILE ADEESCUL ŞI CU RĂZĂŞII RAŢĂLEC (?) ÎN ZILELE LUI CONSTANTIN VODĂ DUCA ÎN IVANCE ŞI AU FOST STEŢ HATMAN LA UCRAINA ŞI NOI AM ERNAT ATUNCE AICI LETO 7198 (1690) NOIABRI 20"

Mănăstirea zidită de către pârcălabul Orheiului Bosie, condusă într-o vreme de un egumen Vasilie şi de un fiu al său, mănăstirea care a adăpostit într-o iarnă, pe la 1681 şi ceva, când Constantin Duca era în Ucraina, pe Adeeacul cu răzăşii lui, poate cazaci moldoveni, există şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea* (*comuna Trebujeni de lângă Peştera la începutul secolului al XIX-lea aparţine mănăstirii Golia. Poate acest fapt este în legătură cu mănăstirile dispărute.).

În stâncă, la întrare în biserică s-a păstrat locul unei icoane, care a fost zugrăvită pe piatră cu vopsea roşie şi verde, şi unde s-a păstrat anul 1772. Adică mănăstirea lui Bosie a existat mai bine de o sută de ani. Când, prin ce împrejurări s-a desfiinţat ea, ce rol a jucat în viaţa ţinuturilor de lângă Nistru, este o chestiune la care nu putem răspunde. Presupunerile unor cercetători, care vor să facă din mănăstirea pârcălabului de Orhei, o mănăstire ucraineană este mai mult decât naivă.

În tot cazul, aceste locuri ne arată că aici cândva a fost un centru puternic moldovenesc. Aceasta se dovedeşte încă prîntr-o mărturie: la un kilometru spre apus de la clopotniţa bisericii din Butuceni, pe o limbă de pământ scăldată de apele Răutului, se găseşte o piatră mormântală, pe care se poate citi:

"AICE … FECIORII ATĂLUI … IORDACHI GUGUŢENC[u] NEPOTU LUI DUMITRAŞCU PORTĂRESCUL biv LOGOFET 1628 (?)"

Dacă cifrele din urmă au fost citite drept, ar urma că aceste cuvinte în limba moldovenească pe o piatră, fără îndoială veche, au fost gravate la anul 1628.

În prezent, mănăstirea "Butuceni" funcţionează.

Alte mănăstiri:

25 octombrie 2013

Mănăstirea Saharna

Mănăstirea Saharna

Tainele mănăstirii rupestre de la Saharna

Reevaluări fenomenologice

Pentru specialiştii în domeniu ca şi pentru cei interesaţi de cunoaşterea patrimoniului nostru cultural-istoric, datarea complexului rupestru de la Saharna este, la ora actuală, cea mai controversă problemă. Cercetătorii n-au ajuns la o părere unanimă privind perioada întemeierii lui, opiniile exprimate în acest sens înregistrând o diferenţă de mai bine de un mileniu. Trecerea lor în revistă nu face altceva decât şă învăluie şi mai mult în mister vremurile de început ale celebrului monument de arhitectură şi istorie. Enigma este adâncită şi mai mult prin desele preluări de informaţii eronate din start, datorită fie unor interpretări superficiale, fie unor deformări intenţionate ale izvoarelor istorice originale. Acest articol propune o inedită şi bine argumentată încercare de a ridica vălul ce acoperă de secole taina originii mănăstirii rupestre de la Saharna.

Ce spun autorii…

Vasile Drăguţ, îl consideră "un exemplu târziu de aşezare de tip rupestru", întemeiată la 1776 de către Bartolomeu Ciungu. Au optat pentru acelaşi an Zamfir Arbore, Natalia Dăscălescu şi Nicolae Stoicescu. Conform acestor autori, în 1776 (sau 1777, după alţii) el a fost doar renovat, dar de fapt complexul exista din vremuri imemorabile. Sprijinindu-se pe afirmaţiile lui Ştefan Ciobanu, Gheorghe Balş îl datează cu secolul XVII, în timp ce G.N.Logvin extinde cadrul apariţiei între secolele XVI-XVII. În prefaţa cărţii "Svod Pamiatnikov…" se afirmă că schitul este din secolul XII. Încheiem exemplificările cu Mircea Păcuraru, care a propus cea mai timpurie datare – primul mileniu creştin.

Privitor la aceste aprecieri se impun două mari concluzii:

Marea lor discrepanţă se datorează faptului că autorii în cauză au calificat apariţia monumentului mai mult în baza unor simple constatări, fără a recurge la argumentările necesare şi fără a analiza critic alte puncte de vedere.
Scrierile referitoare la acest monument sunt ocazionale, sumare, fragmentare, neconcludente.

Ne-am propus să elaborăm prezentul studiu, (gândit să fie primul dintr-o serie dedicate complexului rupestru Saharna), pentru a limpezi situaţia creată şi a deschide noi perspective cercetării. Am considerat oportun să începem cu problema izvoarelor istorice, ea fiind cardinală în acest caz. Din totalitatea izvoarelor folosite de noi în mod obişnuit la investigarea altor complexe rupestre, vom delimita de această dată numai două categorii: izvoarele scrise şi caracteristicile arhitecturale ale monumentului, înţelese ca izvor primar.

…ce spun unele izvoare scrise…

Literatura studiată nu dezvăluie sursa în baza căreia s-a lansat ipoteza întemeierii mănăstirii în 1776. Deci, în acest caz, vom analiza sursele susceptibile de-a fi avut acest rol. Una dintre ele putea fi înscripţia ce însoţea portretul călugărului Bartolomeu, descoperit de arhitectul Nicolae Tiganko în trapeza mănăstirii Rudi. Traducerea ei din "limba ucraineană veche" în română a fost publicată în 1928 împreună cu descrierea portretului – pentru ca mai apoi originalul să dispară fără urmă. Vom reproduce aproape în întregime înscripţia, despărţind-o în fragmente locice şi completând-o pentru a înlesni înţelegerea ei: în "1739, în ziua 23 a lunii decembrie a avut loc naşterea trupească, (a) numitu(lui) Vasile, (din) părintele preot Teodor şi maica Pelagheia". În anul "1760 în ziua de 2 a lunii Mai în oraşul Savran gubernia Podoliei, fiind logodit şi mergând la logodnica Saharna spre a se căsători Vasile fusese pe neaşteptate rănit cu un glonţ în mâna stângă, iar la anul 1766…a lunii Mai a părăsit patria sa şi a venit în Moldova. An 1776 în luna Martie ziua 25 a întrat în Saharna. Nu era nimic, era acolo un loc pustiu, a clădit biserica, chilii, ogradă şi altele". La 1928 inscripţia era deja în parte indescifrabilă şi N.Ţiganko n-a reuşit s-o restabilească integral. Dar din rândurile descifrate se poate generaliza că ea relatează succint biografia călugărului Bartolomeu: "Iar schimonahul Bartolomeu născut din tatăl său Teodor…". Conform aceleiaşi descrieri, pe portret "este zugrăvit printr-un desemn primitiv un călugăr în îmbrăcăminte de schimnic, fără o mână…", adică ciung, fapt ce îndreptăţeşte apelativul Bartolomeu Ciungul sub care apare în scrierile de mai târziu.

Ştiind că la Saharna sunt două mănăstiri: una rupestră, care ne interesează în mod deosebit şi alta terestră şi că multă vreme ele erau confundate, apare logică întrebarea: despre care dintre ele se aminteşte în descripţie?

Argumentele converg către cea terestră: "a clădit biserica, chilii, ograda" (pentru cea rupestră s-ar fi folosit un alt verb – a ciopli, a face); ograda este un spaţiu obligatoriu doar pentru cea terestră, nu şi pentru cea rupestră. Astfel, se poate presupune că o lectură superficială a înscripţiei a şi generat confuzia în cauză. Portretul este datat cu anul 1800 şi putea fi executat de către cineva dintre discipolii lui Bartolomeu, precum şi tenta de preamărire a faptelor sale.

Un alt izvor primar este scrisoarea Smarandei, fiica stolnicului Enache Hrisoverghi, adresată la 24 noiembrie 1804 stareţului mănăstirii "Zaharna" (a se subinţelege "Saharna") cu privire la moşiile Echimăuţi şi Zaharna din judeţul Orhei. Din acest document nu numai că nu rezultă "schimonahul Bartolomei" ar fi întemeiat vreo mănăstire, dar se precizează că după venirea în Moldova, el s-a "aşezat la schitul nostru "Zaharna" din ţinutul Orheiului, asupra căruia schit puiind sfinţenia Saharna toată silinţa şi cheltuiala", "au împodobit bisericile Bunavestirea, Adormirea Preacuratei Fecioarei şi a Sacrului Erarh Nicolai făcând şi chiliile pân-prejur…".

Dintre aceste două surse care afirmă contrariul, suntem înclinaţi să acordăm credibilitate scrisorei Smarandei. Ea conţine două momente importante pentru abordarea subiectului nostru:

Explică litigiul apărut în urma dăruirii repetate a moşiei "Saharna". Întâi ca

Zestre dată Smarandei, în 1783, de către bunica sa, băneasa Maria Calimah, danie întărită cu carte domnească în 1785 de către Alexandru Ioan Mavrocordat. Apoi, în 1798, ca zestre dată surorii mai mici a Smarandei – Mărioară – de către mama acestora, spatăreaţa Ancuţa şi de fiii ei Alexandru, Grigoraş şi Nicolae. Iar o parte din moşie – 120 de desetine – a fost dată ilegal în 1795 de către tatăl ei, paharnicul Enache Hrisoverghi, schitului "Saharna".

Scrisoarea certifică o înţelegere între Smaranda (devenită posesoarea de drept a moşiei "Saharna" după judecata de 1800) şi schimonahul Bartolomeu, înţelegere făcută în prezenţa boierilor Divanului şi a Mitropolitului Moldovei.

Într-un document de o asemenea importanţă, înmânat chiar lui Bartolomeu, este exclus să fie minimalizat rolul acestuia în fortificarea mişcării monahale.

Aici e necesar să precizăm că schimonahul Bartolomeu n-a decedat la 1798, precum susţin unele surse, ci mai târziu. La 1800 i s-a făcut portretul, iar la 1804 a primit scrisoarea de la Smaranda. Astfel, încât anul morţii sale rămâne şi el o dată necunoscută ce urmează a fi elucidată în viitor. Deocandată, în baza scrisoarei, se poate susţine cu certitudine că el n-a înfiinţat la Saharna nici schitul rupestru, nici cel terestru, ci a împodobit doar cele trei biserici. Este important să aflăm care dintre ele şi cărui complex aparţineau.

…ce spun alte izvoare scrise…

Formularele mănăstirii terestre, completate la 1818 şi 1821, precizează că biserica cu hramul Bunavestire este rupestră. Un alt izvor primar – demersul colonelului Mihalache Vartic – adresat Consistoriului Mitropoliei Basarabiei în 1815, ne arată că biserica cu hramul Sf. Ierarh Nicolai era terestră. Prin el, semnatarul cere voie să construiască "o altă biserică, din nou, de piatră, la un loc în mijlocul satului", în locul "bisericii de lemn făcută încă de strămoşii mei, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, care este cu totul învechită şi stricată şi la un loc foarte greu (de ajuns – nota noastră) şi cu depărtare de sat".

Dacă biserica vizată de Mihalache Vartic ar fi fost construită în 1776 (1777) de Bartolomeu, n-ar fi ajuns doar peste 39 de ani în starea deplorabilă descrisă mai sus. În acest context, folosirea de către Mihalache Vartic a expresiei "făcută încă de strămoşii mei" ne îndreptăţeşte să presupunem o vârstă mult mai înaintată a bisericii de cel puţin 4-5 generaţii succesive a ctitorilor de fapt a ei. Ţinând cont de gradul de colonel al petiţionarului, grad militar care în armata rusă se acorda de regulă înaintea pensionării sau chiar odată cu ea şi de rotaţia firească a generaţiilor la 20-25 de ani, aceasta ar echivala cu 100-120 de ani. Este o vârstă reală ca la 1825 să fie "cu totul învechită şi stricată". Pentru a doua jumătate a secolului XIII se exclude posibilitatea ca biserica Sf. Ierarh Nicolae să fi fost numai a satului. Două documente vin să argumenteze aceasta idee. Conform recensământului populaţiei din 1774, deci cu doi ani de venirea lui Bartolomeu în Saharna aici sunt atestate nouă case, având toţi gospodarii birnici. Dar între ei, spre deosebire de satele megieşe(vecine) (Echimăuţi, Ciorna, Lipiceni, Rezina, Biciuşca) nu figurează nici un preot. Iar aceasta este un indice sigur că satul nu avea "biserică de mir" de sinestătătoare sau în biserica lor de mir slujba era oficiată de călugării schitului. Dar pentru că ea a fost ridicată de strămoşii lui Mihalache Vartic, conform vechilor datini de amplasare a bisericilor săteşti, "la loc curat", în afara vetrei satului, în partea lui de apus, la gurile aceluiaşi defileu în care este situat schitul rupestru la distanţe aproximativ egale de sat şi de schit, 600-700 mai, rămâne să conchidem că mai târziu, graţie amplasării sale avantajoase de pe platou a fost acaparată de călugări – mănăstirea terestră apărând şi dezvoltându-se în jurul ei. Acapararea a avut loc până la 1774. Locuitorii de la Saharna continuând de astfel ca şi cei din Horodişte sa-şi frecventeze biserica pentru treburile de mir: sărbători religioase, cununii, botezuri, înmormântări, etc. Numai când s-a pus problema înălţării unei biserici pentru sat, ea a reintrat în discuţie prin demersul lui Mihalache Vartic. Dar litigiile au continuat. Pentru că din mijloacele acestuia şi din cele sacrificate de locuitori nu s-a construit biserică de piatră, "în mijlocul satului" aşa cum şi-a dorit el. Ele n-au fost folosite nici la înălţarea bisericii de lemn "Sfinţii Voievozi", atestată în 1820 ca biserică de sat. pentru că în 1831 urmaşii ctitorului Mihalache Vartic roagă pe mitropolit să se descopere de cine s-au răpit piatra ce au scos-o locuitorii Zahornii şi banii adunaţi milostenie doi ani după condica de la Dicasterie din 1816 sau 1817 şi cât au fost piatră şi bani pentru facerea bisăricii în Zaharna". Nu se cunoaşte răspunsul dat de Consistoriu locuitorilor. Dar apare o coincidenţă între dispariţia materialelor, a donaţiilor şi ridicarea din 1818 până la 1821 a bisericii de zid cu hramul Sf. Treime în complexul terestru al mănăstirii. S-ar putea ca la edificarea ei să fi fost utilizate resursele în cauză.

Lectura superficială a acestor documente primare, însoţită de tendinţa de a preamări rolul călugărilor refugiaţi din Polonia şi prezentaţi în mod eronat ca ruşi, a creat în jurul schimonahului Bartolomeu o atmosferă mitizantă. A conribuit la întregirea ei şi ştabs-ofiţerul al Armatei Ruse pentru cartografierea Basarabiei, Alexandr Zasciuk, prin lucrarea sa apărută în 1862 la Sankt-Petersburg. În ea, pentru prima oară, se susţine într-o publicaţie că Bartolomeu ar fi întemeiat mănăstirea terestră în 1776. Tot aici, pentru prima oară, apare şi sintagma Vartolomei Krivoruciko,preluată mai apoi de majoritatea publicaţiilor în limba rusă. Deşi autorul nu face referinţă la izvoarele folosite pentru prezentarea mănăstirilor din Saharna – putem deduce în baza altor exemple din lucrare, că a folosit şi surse orale. Apoi, la fel cum a tradus texte folclorice, a tradus apekativul "Ciungul" în "Krivoruciko" şi prenumele lui Hrisoverghi Enachi în Ivan, adaptându-i chiar şi numele în Hristoverghii. Dar "krivoruco" în traducere înseamnă "mâna-strâmbă", apelativ recent reluat în traducere ad-litera de la P.Cruşevan de Tudor Ţopa. Ori, tradiţia locală ne vorbeşte de Ciungu, cum şi este pomenit de majoriatatea scrierilor româneşti începând din 1898, odată cu apariţia lucrării lui Zamfir Arbore "Basarabia în secolul XIX". Ultimul este cel adecvat, el însemnând "om care are o mână retezată". Portretul de la trapeza mănăstirii Rudi ne afişează, după cum îl şi descrie fără echivoc N.Ţiganko, "un călugăr în îmbrăcăminte de schimnic, fără o mână", nicidecum cu o mână strâmbă.

Tot A. Zasciuk confundă mănăstirea Saharna cu Horodişte. Preluând informaţia de la el şi neverificând-o, au repetat aceasta eroare şi alţi autori. Pentru a limpezi confuziile vom releva legăturile existente între aceste două complexe.

Un hrisov(document vechi) de la Ştefan Voievod, datat cu 24 ianuarie 1495, denotă că urmaşii lui Sima Rugină împart între ei mai multe sate între care figurează Saharna şi Horodişte. Până atunci, ele au alcătuit un singur trup de moşie. La acea vreme complexul rupestru Horodişte era un centru monastic impunător, faţă de care Saharna era un schit destul de modest. "Chilia Săhastrului" pe care locuitorii satului Saharna continuă s-o protejeze de ochii străinilor, învăluind-o de mistere, consituie o mărturie a începuturilor isihaste în aceste locuri. Ţinând cont de vechimea toponimului peşterii, de faptul că fiece sihăstrie ţinea de o mănăstire, că cele două localităţi sunt apropiate, între ele fiind o distanţă de aproximativ 10-12 km, că moşiile lor constituiau cândva un întreg, ajungem la concluzia că sihăstria Saharna era în dependenţă canonică de mănăstirea Horodişte. Între ele au existat relaţii de bună vecinătate şi subordonare spirituală, fiecare avându-şi rolul său în dezvoltarea şi perpetuarea(увековечение) valorilor creştine.

Către sfârşitul etapei de funcţionare a acestor complexe rolurile de început s-au înversat. După desfiinţarea abuzivă în 1842 a mănăstirii Horodişte, ea a fost transformată în schit subordonat mănăstirii Saharna. Plantaţiile ei renumite de vii trecând în posesia şi administrarea mănăstirii Căpriana. Această schimbare spectaculoasă de roluri poate fi explicată parţial cu ajutorul scrisorii-donaţie a Smarandei, la care ne-am referit mai înainte, dar şi de interesele economice de fortificare a veniturilor Mitropoliei prin intermediul casei Eparhiale, în subordinea directă a căreia s-a aflat de la 1813 până la 1857 mănăstirea Căpriana. Postulatele de la sfârşitul scrisorii au împiedicat Consistoriul Mitropoliei să lichideze mănăstirea Saharna, mai înferioară ca valoare istorico-culturală şi administrativ-economică faţă de Horodişte. Aceste postulate interziceau moştenitorilor de drept să închine Saharna altei mănăstiri sau altui episcop, iar autorităţilor civile sau ecleziastice să decidă închiderea mănăstirii. Altfel pământurile mănăstirii Saharna ar fi reîntrat în posesia urmaşilor Smarandei. Deci, ca să nu fie nevoiţi a întoarce aceste pământuri, Consistoriul Mitropoliei a lichidat mănăstirea Horodişte, care nu avea un document protector asemănător, beneficiind în felul acesta de dublu câştig: păstrarea donaţiei Smarandei şi trecerea veniturilor plantaţiilor de vie horodiştene în folosul direct al Mitropoliei.

…ce spune monumentul…

Ambele mănăstiri sunt amplasate în defileul Saharna cu singura deosebire că cea terestră se află mai aproape de gurile lui şi de sat, iar cea rupestră mai în adâncurile lui, în bifurcarea din dreapta. Aici stânca atinge o înălţime de aproximativ 175 metri deasupra unui pârâiaş lung de 16 km, numit tot "Saharna". Acum el pare lipsit de importanţă, ca şi confluentul său de stânga, "Sub Deal" (8 km), dar în trecut ambele ape au avut o forţă deosebită. Drept mărturie stă "Groapa Ţiganului" cu o adâncime de 10 metri şi amintirea celor trei mori de apă care funcţionau pe el în secolul XIX.

Mănăstirea Saharna

Piesele isihaste au fost cioplite în partea inferioară a stâncii, la o înălţime de 6-7 metri, având ca acces o terasă triunghiulară care se tot îngusteayă pe măsura înaintării, până devine o cărăruie îngustă.

Precum se poate observa şi din releveul alăturat, cele trei componenteale complexului sunt înşirate linear pe marginea stâncii, fără a întra prea mult în malul ei. Prima incintă este o chilie cu două accese. Cea de-a doua, mai mare dintre toate, constă din biserica "Bunavestire" şi câteva chilii îngemănate ce închid vârful ascuţit al triunghiului platoului. Din documentele vremii aflăm că la 1777 Bartolomeu Ciungu a împodobit biserica "Bunavestire" fără să schimbe structura încintelor. O reparaţie curentă a efectuat la 1857 egumenul Serafim.

Aspectul lor exterior şi probabil şi cel inferior a fost efectuat în mod evident la 1900 prin renovarea mănăstirii de către locuitorii Saharnei Ipolit Terneţkii şi Vasile Corneanu. Atunci a fost demolat peretele natural al bisericii şi chiliilor alăturate ei. Prin ridicarea acestor pereţi prin blocuri de piatră calcaroasă de forme regulate, s-a obţinut un efect sesizabil al unui edificiu urban, încadrat magic pe orizontală în verticala canionului.

Monumentul a suportat modificări esenţiale şi în timpul reparaţiilor, numite impropriu "restaurări", întreprinse de Combinatul de Restaurare al Ministerului Culturii în anii 1990-1991. Ele au denaturat în principal interiorul bisericii şi chiliilor. Folosind materiale şi tehnici improprii (au fost feţuiţi pereţii naosului altarului cu mortar din portlandciment, din acelaşi material s-a turnat podeaua, în locul celei vechi de lemn), au dat o altă înfăţişare monumentului, astupând multe insemne importante ale trecutului lui. Unificarea podelei ascunde urmele extinderii treptate a spaţiilor interioare, lăsându-ne doar şansa supoziţiilor în reconstituirea imaginii lor anterioare.

Aşa cum arată astăzi, biserica "Bunavestire" nu se încadrează cunoanelor cunoscute. Este asimetrică cu un plan neregulat, dar partimentat tradiţional în altar, naos şi pronaos, şi o distincţie clară – orientarea axei longitudinale sud-nord, cu o deviere importantă a altarului spre sud-est. Această amplasare a altarului contravine prescripţiilor canonice, dar nu este un fapt nici singular, nici întâmplător. Spre exemplu, în complexul monastic "Horodişte" sunt trei biserici rupestre având aceeiaşi orientare. Acelaşi raport planimetric se repetă şi în mănăstirea "Bosia" din complexul rupestru Butuceni-Orhei.

La prima vedere, s-ar părea că motivaţia amplasării în cauză este de ordin geografic. Adică isihaştii şi-au adaptat lăcaşurile la condiţiile naturale. Dar analizând împrejurările stâncoase din Saharna, Horodişte şi Butuceni, se pot observa lesne şi locuri unde s-ar fi putut săpa biserici orientate conform canonului. De unde rezultă că prin amplasarea sudică a altarului se evidenţiază un tip deosebit de biserică, neabordat deocamdată în literatura de specialitate, precum merită.

Urmărind problema amplasării altarului în biserici, comstatăm cu regret, că atât în descrieri, cât şi în studii destul de serioase, acest moment important scapă atenţiei cercetătorului. El poate reprezenta unul dintre criteriile principale în tipologizarea vestigiilor rupestre. Cercetări de ultimă oră îl abordează în contextul altor însemne, făcându-l să conlucreze la datarea monumentelor. Într-un studiu de pionerat în problemă Emil Lupu delimitează pentru zona Carpaţilor de Curbură ai României două grupuri tipologice de biserici rupestre. Prima are altarul orientat către nord şi planul bazei neregulat. Cea de-a doua are altarul orientat către est şi plan regulat împărţit în altar, naos şi pronaos. Prima este mai veche decât a doua, care "se tradiţionalizează din secolul al V-lea, existând totuşi excepţii până în secolul al IX-lea. Aşa cum menţionam, pe viitor va trebui se ia în discuţie şi al treilea grup tipologic, având ca însemne principale orientarea altarului către sud, sud-est, sud-vest şi planul bazei neregulat. Urmează să se stabilească, de asemenea, şi alte însemne reprezentative ale ei într-un cadru mai larg, care ar putea întruni pentru început vestigiile din bazinul Nistrului.

O cercetare atentă a părţilor componente ale bisericii denotă încă destul de clar, după intervenţiile brutale ale constructorilor, că a avut o altă planimetrie decât cea actuală. Astfel, de la demontarea peretelui naosului şi altarului, ce despărţea interiorul edificiului de platou, a supravieţuit în naos, în colţul de lângă fereastra a treia, un pilon vertical. După opinia noastră, în trecut, el reprezenta pilonul de piatră al ancandramentului uşii de întrare în biserică. Indice sigur al ipoteticei uşi este crucea mare cioplită într-un cartuş în stâncă pe axa verticală. Practica amplasării deasupra uşii de întrare în biserică a unei cruci sau icoane cu hramul edificiului ca însemn al creştinătăţii sau hramul bisericii este binecunoscută. Dacă iniţial intrarea ar fi fost unde e astăzi – pe latura estică a pronaosului – însemnul iconografic ar fi fost amplasat pe axa intrării pronaosului. El nu substituie crucea de deasupra naosului, căci, în cazul acesta, ar fi trebuit să fie situată deasupra axei de simetrie, adică între ferestrele doi şi trei, cu atât mai mult pe cea deasupra altarului.

Cercetarea mănăstirii întreprinsă de noi în august 1984 a dezvăluit un alt argument. La acea oră mănăstirea era într-o stare deplorabilă. În anii ’60 ai secolului XX fusese închisă, devastată de toate podoabele. Peretele-faţadă al pronaosului s-a surpat, iar tencuiala aplicată în 1900 a căzut în mai multe locuri pe mari suprafeţe ale interiorului bisericii, lăsând să se vadă vechea suprafaţă a pereţilor. Astfel, s-a putut observa diferenţa dintre peretele naosului (având o suprafaţă evident accidentată în urma cioplirii cu dalta) şi a pereţilor trecerii, în special a celor dinspre pronaos (cu o suprafaţă netedă, destul de plană, obţinută în urma tăierii pietrei de sus în jos cu ferestraie mari. Din câte se cunoaşte s-a tăiat piatră în acest mod în gura defileului încă de la sfârşitul secolelor al XIX-lea. Cariera de piatră a funcţionat până în anii 1964-1965.

Judecând după urmele straturilor care acopereau pereţii – mai multe pentru naos şi unul singur, cel de mortar di 1900. Pentru tăietura – putem deduce că trecerea din pronaos în naos a fost făcută tot în acest an sau cu puţin timp mai înainte. În concluzia celor analizate rezultă că biserica "Bunavestire" a fost compartimentată iniţial doar în altar şi naos, la fel ca şi biserica mănăstirii "Bosie" (Butuceni), biserica "Bechir" (Soroca) sau cele din Horodişte (complexele 4 şi 5). Şi la fel ca multe din vechile biserici terestre, avea întrarea pe laterală.

Compartimentarea ei tripartită din contul chiliei învecinate a avut ca efect inevitabil deschiderea unei uşi de trecere din pronaos şi reamplasarea uşii de acces în biserică de pe latura naosului pe cea a pronaosului.

Un alt argument al vechimii acestui complex monastic îl constituie cele două registre de peşteri greu accesibile situate deasupra, având urme vizibile ale creaţiei umane. Arhitectul A.Bobrakov a identificat între ele 87 de semne lapidare, multe fiind identice cu cele atestate în complexele rupestre din Butuceni şi Holercani-Mărcăuţi.

Dar cât de veche este el? În "Cartografia ţinutului Soroca" de la 1820 care conţinea, între altele, şi două întrebări privind denumirea satului şi timpului înfiinţării lui, despre schitul Saharna aflăm că "este aşezat nu se ştie când", iar despre satul Saharna se menţionează că "au luat numire din vechi". Deci la 1820, după 54 de ani de la venirea lui Bartolomeu în Saharna şi doar la aproximativ 15 de la moartea lui, localnicii nu-şi aminesc să fi înfiinţat nici măcar schitul terestru. Deci, şi acesta era destul de vechi. Vom reaminti aici că el cuprinde în depresiunea actuală trei terase succesive din defileu. Dar, în dreapta de complexul terestru, în adâncul stâncii de peste pârăiaş, este săpată o altă incintă isihastă, ferită de ochii lumii. Ca să ajungi în ea trebuie să mergi târâş printr-un tunel de 15 metri. Atât după modul cum se întră, cât şi după modelarea spaţiului ei interior, care tinde mereu către rotunjire, ea se aseamănă cu o bisericuţă din complexul nr.3 al mănăstirii Horodişte. Ceea ce ne face să credem că ar putea fi cea dea treia biserică amintită în scrisoarea Smarandei – Adormirea Preacuratei Fecioare. Din prima şi ultima ei scrisoare, din 1813, aflăm că biserica avea pe o latură o nişă dreptunghiulară, reprezentând un loc deosebit cu urme de foc, unde tavanul cobora mai jos, fiind sprijinit de doi piloni din stejar. Puţin mai înainte, aici au fost găsite o cruce mică de lemn cu imagini sculptate înnegrite de vreme, o cupă de cositor şi o suliţă. În 1873 ele se mai păstrau în mănăstirea terestră. Atestarea unei suliţe, armă eficientă atunci când te aperi cu ea la gura unui tunel prin care omul vine târâş, alături de crucea de lemn sculptată şi înnegrită de vreme şi potirul de cositor, mărturii ale vieţii isihaste, coboară datarea acestui lăcaş în evul mediu.

Un argument al implicării religioase a locuitorilor de aici din vremuri străvechi ni-l oferă Recensământul populaţiei din 1774 amintit deja. Între birnici figurează un oarecare Gheorghe Sfântul, nume distinct în contextul celorlalţi consăteni numiţi: "Simion al Vasiloaei, Leonte sân lui Gălăgan" etc. Pentru ca antroponimul "Sfântul" să fie purtat de un mirean, cap de familie, a fost nevoie să se succeadă mai multe generaţii.

Din câte se ştie, sihaştrii, fiind adepţi ai anahorismului de factură asocială, sau mai bine zis al "practicării unui ascetism total" se izolau cât mai departe de aşezările umane, care rămâneau izvoare de permannte ispite trupeşti şi spirituale. Odată ce satul Saharna este amintit pentru prima dată în documentul din 1495, rezultă că întemeierea Sihăstriei precedă acest an, cel puţin cu câteva decenii. O datare mai exactă poate fi stabilită prin concursul altor metode, altor fapte. Deocamdată vom generaliza la capătul acestui demers că şi complexul rupestru Saharna se înscrie în specificul celorlalte complexe rupestre mai reprezentative din bazinul Nistrului: Butuceni-Horodişte, Holercani-Mărcăuţi. Iar în lumina celor expuse mai sus el poate fi datat deocamdată cu, cel puţin, mijlocul secolului al XV-lea

(Din ziarul lunar "Natura", octombrie-decembrie 1998)